Curcubeu

Azi am avut o zi foarte haotică și printre toate pufăielile mele, bombănitul nesfârșit și cuvintele de exasperare, într-un locușor ascuns din mine, așa de întortocheat de trebuie să fii Dumnezeu sau născut din El ca să-l pricepi, mi-am tot dorit în secret să văd o minune azi, ceva care să strige că El se gândește la mine și am spus ”nu aștept să scrii cu mâna pe cer că mă iubești, dar fă ceva ce doar inima mea să vadă și mi-e destul...”
Nu s-a întâmplat nimic vizibil toată ziua așa că mi-am luat speranța.
S-a făcut seară și mă întorceam de la un serviciu de Erev Shabat. Am ajuns în stație și a început să mă plouă de m-a făcut fleașcă și m-am tot rugat așa absentă să vină autobuzul de care aveam nevoie, dar în loc să vină au început deja să se repete tot cele de care nu aveam nevoie. Am început să râd. Mă tot gândeam că astăzi chiar nu e una din zilele mele bune.
Într-un final a venit autobuzul și m-am urcat așa leoarcă în timp ce tot Îl simțeam pe Adonai în mine că îmi spune întruna că mă iubește, dar eu nu puteam s-aud nimic. Cred că îmi era prea frig... sau poate am surzit de la atâta ploaie. Când mă apropiam de zona în care locuiesc am început să văd printre blocuri o părticică de curcubeu. N-am băgat prea mult în seamă însă în momentul când am coborât din autobuz m-am trezit că stau la jumătatea unui curcubeu imens.
Am mers din stație și până acasă tot cu ochii în cer de am reușit performanța de a mă împiedica de destule ori încât să fie îndreptățit oricine ar fi crezut că sunt în stare de ebrietate... dar nu eram. Zâmbeam doar că pentru mine curcubeul acela a fost cadoul meu, că Adonai chiar a scris azi cu mâna pe cer că mă iubește.
Adonai chiar mă răsfață... și am înțeles că m-a ținut în ploaie pentru că se pregătea și n-a permis să vină autobuzul ca să nu-i strice surpriza pentru mine. Eu am luat asta ca și lipsă de interes sau că ignoră că-i cer un lucru așa banal cum ar fi să-mi vină autobuzul, însă El avea în plan ceva mai bun.
Mi-am învățat lecția.

Adonai, eu n-am nori și ploaie și culori care să-Ți acopere cerul și să Te înconjor cu un curcubeu ca să știi că Te iubesc, dar crede-mă pe cuvânt că n-am nimic mai prețios ca Tine, nici în lumea asta și nici în cealaltă. Te iubesc din inimă Doamne, tăria mea!

Bat Melech בת מלך
 Cristina כריסטינה

L-am atins

Şi era o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge; ea îşi cheltuise toată averea cu doctorii, fără s-o fi putut vindeca vreunul.

 Ea s-a apropiat pe dinapoi, şi s-a atins de poala hainei lui Yeshua. Îndată, scurgerea de sânge s-a oprit. Şi Yeshua a zis: „Cine s-a atins de Mine?” Fiindcă toţi tăgăduiau, Kefa şi cei ce erau cu El, au zis: „Rabi, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi: ,Cine s-a atins de Mine?” Dar Yeshua a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.”

 Femeia, când s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui, şi a spus în faţa întregului norod, din ce pricină se atinsese de El, şi cum fusese vindecată numaidecât. Yeshua i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace.” - Luca 8:43-48

 Mă confrunt de-o vreme cu o situație mai delicată în viața mea și deși nu mi-a fost deloc greu să cred pentru rezolvarea ei, aseară a venit un gând străin în mintea mea, străin de tot ce știu și ce cunosc despre Adonai. Și gândul ăsta, așa străin cum era, ca unul care nu mă cunoștea și nu-mi cunoștea inima, îmi tot șoptea ”ești doar încă una din mulțime care stă cu mâna întinsă cerșindu-și minunea. Ai habar câți sunt în lumea asta cu probleme mult mai grave și mult mai urgente?”
Te-ai fi gândit că după atâția ani de umblat cu Adonai I-aș cunoaște inima destul încât să râd de cât de ridicole erau șoaptele astea care-mi asurzeau inima. Te-ai fi gândit că știu că moartea mea, în păcatul meu nu L-a ținut departe de mine și s-a dus până în moarte după mine și m-a scos de acolo cu mâna întinsă și cu braț puternic și de dragul meu a înviat. Te-ai fi gândit că după atâta timp aș fi înțeles că nu plâng fără să se scurgă prin lacrimile mele împreună cu mine. Te-ai fi gândit că după atâta timp am priceput că de mi-am ajuns la capăt, El mi-e Început; că dacă mă pierd, trece peste ceruri și peste lumi doar ca să vină după mine; că dacă strig și de ar fi înconjurat de laudele miilor de îngeri tot mi-ar deosebi glasul și nu mi-ar putea rezista. Cu toate astea aseară, ori obosită de luptă, ori pentru că mi se părea așa de natural să mă îndoiesc pentru că tot din mine respinge credința, ori pentru că avea o oarecare logică firească gândul meu străin, am început să mă simt preț de o vreme ca și încă o față din mulțime care nu are nimic special să-I atragă privirea sau să-L facă să se oprească în dreptul meu. Așa am și adormit, cu gândul meu străin în brațe și simțindu-mă de parcă am rămas singură într-un ocean întreg în care oricât aș da eu din mâini și m-aș zbate, nu e nimic care să mă țină, însă Baruch HaShem că El e un Dumnezeu gelos și nu vrea să mă țin de nimic altceva decât de El și nu suportă gândul că țin în brațe altceva decât pe El, așa că m-a trezit la ora 5 ca să-mi alunge străinul din brațe și să-mi amintească tot ce am uitat și că sunt a Lui iar eu n-am ce să ascult de glasul unui străin și nici n-am ce să merg după el.
Mi-a amintit de întâmplarea cu femeia nidah (femeie necurată din punct de vedere ritualic). Ea nu putea să aibă o viață normală din cauza necurăției ei. Nu avea voie să meargă la Templu, nu avea voie să trăiască împreună cu soțul ei, nu putea aduce jertfe, nu putea să se atingă de nimic curat deoarece orice lucru intra în contact cu ea era considerat necurat până seara când trebuia scufundat în mikvah (baia rituală). Ori boala asta, ori lepra era cam tot același lucru din punct de vedere evreiesc. Cu toate astea s-a strecurat prin mulțime și și-a ascuns mâna printre mii de alte mâini care se atingeau de Yeshua, sperând că nimeni nu va știi, însă din toate mâinile El a cunoscut exact mâna ei și L-a atins cu atâta disperare încât Yeshua - Elohim Întrupat, a simțit și S-a oprit.
E una să te atingi de El și atingerea ta să nu se deosebească prin nimic de alte atingeri și e alta să Îl atingi de să simtă că mâna ta nu e ca nici o altă mână întinsă.
Eu știu că nu m-am atins de El cum s-ar atinge unii de niște moaște sperând doar că prin atingerea mea am să-mi fac vreun bine sau am să-mi atrag vreo binecuvântare. Știu că L-am atins cu gândul de a-L face să se simtă iubit de mâna asta de pământ și atingerea mea nu vreau să poarte doar disperarea după minunea mea. Știu că El a vrut să-L ating mai mult decât am vrut eu să-L ating și tocmai de aceea n-am nici un motiv să cred că nu m-ar recunoaște. Știu că oricâte mâini i-ar atinge tzitzitul (ciucurii talitului, vezi Deut. 22:12), eu i-am atins inima și n-are cum să mă uite.
Credința mea nu stă în puterea mâinii mele și nici în puterea tzitzitului, ci credința mea stă în faptul că El iubește și nu o face cu jumătăți de măsură, că El promite și nu se dă în spate de la nimic până când nu duce la îndeplinire lucrul promis și că m-așteaptă să-L ating și să nu mă las atinsă de nici un gând străin, decât de El.
Eu îi cunosc glasul și nu mă duc după nici un străin. Îi cunosc inima și nu cred nici o minciună care vorbește altceva decât ce îmi spune El: ”Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”



Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

De dragul Lui

Azidimineață am urmărit un documentar despre viața Maicii Teresa. De multe ori am auzit pe unii aproape divinizând-o, iar alții criticând ori lipsurile din crezul ei, ori felul ei de a prezenta creștinismul, ori îndoielile ei cu privire la Adonai și dreptatea Lui.
Acest documentar încerca a se păstra imparțial, intervievând până și un psiholog care să ateste problemele emoționale de care suferea femeia, ca să argumenteze felul în care de multe ori Îl percepea pe Adonai.
Eu nu vreau să vorbesc despre cât de corect din punct de vedere doctrinar era crezul ei, pentru că știu câte basme am crezut și eu până când m-a luminat Adevărul și cu siguranță mai sunt lucruri sau păreri incorecte în crezul meu pe care am să le văd altfel în câțiva ani, deci nu sunt în măsură să puric pe nimeni. Însă chiar dacă nu voi vorbi despre crezul ei, am să vorbesc despre faptele ei. Un om nu îl cunoști după ce crede sau suține sau argumentează, ci după ceea ce face. Un pom bun va face roade bune și roadele se văd și după rod cunoaștem dacă oamenii sunt buni sau nu, restul e doar teorie care rămâne la stadiul de teorie până când este testată practic. La fel și în cazul Maicii Teresa, am să judec doar faptele ei și nu doctrina ei, iar faptele ei au promovat-o pe ea și dragostea ei față de Adonai, de la un capăt al pământului până la celalalt și nu pentru că ea căuta să fie cunoscută, ci pentru că nu putea ascunde în nici un fel ceea ce făcea Adonai prin ea.
A ajuns să se se atingă de cei de neatins, de toți cei abandonați de societate și a luptat împotriva avorturilor și a nepăsăriii până la ultima suflare. 
La un momentdat în documentarul respectiv ea povestea că a visat că a ajuns la porțile raiului și acolo a întâmpinat-o Sfântul Petru și i-a spus ”du-te înapoi, aici nu sunt gropi de gunoi!” (ea era cunoscută pentru că aduna pe toți muribunzii și leproșii din gropile de gunoi ale Indiei). Maica Teresa s-a supărat și i-a răspuns Sfântului Petru ”pentru că mi-ai spus asta, atunci am să umplu cerul cu leproși, prostituate și orfani!” ea a continuat spunând ”până astăzi numărul lor a trecut de 50.000 și încă nu am terminat să mă răzbun pe Sfântul Petru.”
Mi-au dat lacrimile. N-am auzit în viața mea de o decizie mai frumoasă și îndrăzneață. Mi-e ușor să stau în fața televizorului să văd cum a plâns și transpirat și obosit o femeie de statura unui copil de 12 ani și pe urmă să mai îmi și dau cu părerea dacă oare a fost corect că a crezut într-un fel sau altul. Mi-e ușor să stau la calculator să citesc despre munca de o viață a unui om în ogorul lui Adonai și să o declar bună sau mai puțin bună. Mi-e ușor să ascult predici și să îmi dau cu părerea cât de sus sau de jos e vorbitorul, când nu eu mi-am dat sufletul afară învățând cuvintele pe care tocmai le-a născut cu durere cineva în fața mea.
Maica Teresa, indiferent de greșeli sau goluri în crez, indiferent de îndoielile pe care le avea și care o măcinau până în pragul disperării, femeia asta nu s-a lăsat de Adonai nici măcar atunci când credea că El a abandonat-o și că n-o mai vrea.
Eu știu cum sunt. Mi-am petrecut 30 de ani din viață încercând să cunosc inima asta înșelătoare care îmi bate în piept, ca nu cumva să mă trezesc că mă surprinde cu ceva. Nu mă surprinde nimic la mine, nici că sunt ipocrită, nici că de multe ori lovesc și pe urmă întreb dacă trebuia, nici că judec de parcă mie mi-a fost încredințată judecata, nici că îmi dau cu părerea despre adevăruri pe care nici eu nu le cunosc deplin, nici că mă împiedic când ți-e lumea mai dragă, nici că mă tem și încerc să maschez asta cu vorbe mari. Nu, nimic nu mă surprinde la mine, dar azidimineață uitându-mă la documentarul respectiv am înțeles că și dacă sunt în felul ăsta pe care de multe ori îl disprețuiesc, n-am nici un drept să mă opresc. Așa cum sunt n-am să încetez să sper că ce a început Adonai în mine va duce la bun sfârșit. N-am să încetez să sper că El nu se lasă intimidat de nevrednicica mea. N-am să încetez să-L caut pentru că s-ar prea putea ca El să poată găsi pe cineva mai bun decât mine care să-I facă cinste mai mult decât mine, poate chiar și să se oprească să vrea ceva așa căldicel și nefinisat ca mine, dar eu nu am cum să găsesc ceva mai bun ca El, așa că și dacă m-aș trezi într-o zi cu gândul că m-a părăsit și că nu mă mai vrea, nici atunci n-am să mă opresc, pentru că eu n-am nimic mai bun decât pe El. 

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

אני לדודי ודודי לי

 Adonai Și-a arătat dragostea față de mine prin faptul că pe când eram eu doar o păcătoasă, HaMashiach a murit pentru mine. Pe când nu avea nimic de câștigat de pe urma mea... nici măcar o părere de rău pentru greșeli pe care le-am făcut doar împotriva Lui. Nici măcar o promisiune că am să-L urmez. Pe când nici măcar nu mă uitam în direcția cerului și nici nu mă interesa dacă Îl doare inima de dor după mine... încă de când făceam front comun cu dușmanul Lui: Yeshua a murit pentru mine.
Nu a venit să-mi spună că mă iubește pentru că știa că nu mai pot să cred în vorbe de multă vreme, ci S-a gândit la care ar fi cea mai mare declarație de dragoste care există în lumea asta sau cea viitoare și pe aceea mi-a făcut-o: a murit pentru una ca mine.
Nu cred în El pentru că sunt fanatică sau n-am de ales, sau mi-e creierul mai mic decât al majorității, sau spiritul luptător mai limitat deci simțind nevoia sa-mi fabric în minte imaginea unei ființe supreme. Nici vorbă!
Cred în El pentru că mi-e mai real decât suflarea mea și doar El S-a putut face destul de nebun în felul lumii încât să mă iubească pe mine și să moară de dragul meu, măcar că nu i-am dat nici un motiv să mă iubească.
Când am început să înțeleg cât mă iubește m-am tot strofocat să-L fac să se simtă iubit de mine, ba mi-am chiar pus inima să înțeleg cum vrea să fie iubit, pentru că nu-mi era destul să-L iubesc cum pot ci am vrut să-L iubesc așa cum vrea El să fie iubit de mine.
Am înțeles că în relația asta eu nu mai sunt a mea și El nu mai este al Lui. El este al meu. Ani l'dodi v'dodi li. (Eu sunt a Preaiubitului meu și Preaiubitul meu este al meu!) Eu nu-L împart cu nimeni și El nu-mi stârnește gelozia în nici un fel... la mine e problema. El mă împarte cu visele mele, cu lucrurile la care nu vreau să renunț, cu planurile mele și printre toate El încearcă din răsputeri să-mi atragă atenția ca să-i dau dreptul pe care-L are asupra mea. Nu-Și cere dreptul cu forța ci așteaptă să-L văd eu... să-L caut eu... să-L găsesc eu. Eu în schimb mă folosesc de dreptul meu și mă extra-folosesc de dreptul meu asupra Lui, ba de multe ori am încercat chiar să-L manipulez cu replici de genul ”dacă m-ai iubi ai face asta pentru mine” ca și cum nu mi-ar fi demonstrat până la moarte că mă iubește.
Nimic nu e corect față de El în relația asta... mereu Îl nedreptățesc, mereu Îl ignor, mereu trec peste voia Lui căutând mai degrabă voia mea... și cu toate astea am pretenția să mă creadă când mă duc și-i spun cu fața plouată că-L iubesc.

 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. - Ioan 15:13

Dacă exista vreo dovadă mai impresionantă decât a muri pentru mine ca să înțeleg că mă iubește, ar fi făcut orice, sunt convinsă, dar pentru că nu este dragoste mai mare decât să-ți dai viața pentru cel pe care-l iubești, El a murit de dragul meu pentru că nu putea fără mine.
Eu nu am cum să mă duc să mă omor ca să-i arăt că Îl iubesc, dar pot să mor față de mine în fiecare zi și am descoperit că moartea firii nu e mai puțin dureroasă decât moartea fizică, poate doar diferită. Învăț în fiecare zi că degeaba îi spun cuvinte frumoase că doar El e Cuvântul Întrupat, n-am cum să-L impresionez. Singurul fel în care pot să-L fac să se simtă iubit de mine este să mor față de tot ce vreau eu în favoarea a ceea ce vrea El, ca să știe chiar dacă nu i-aș spune niciodată, că pentru Bat Melech nu există nimic mai important decât inima Lui!

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

My Jewelry box - made by Alexandra Pasca

Mulțumesc din suflet Alexandra pentru rabdare si pentru ca ai reusit sa redai ce voiam eu. Bless you!

Yom HaShoah

Astăzi este Yom HaShoah, ziua comemorării holocaustului. Nu îmi place să scriu despre asta, la fel cum nu cred că face plăcere nimănui care are măcar o fărâmă de respect pentru viață în sine, ca să nu mai vorbim de viața poporului lui Adonai.
 Nu îmi place să îmi amintesc... mă înfior de fiecare dată când îmi vin în minte sutele de fețe pe care m-am obligat să le întipăresc în mine pentru că nu mai era nimeni să-și amintească existența lor curmată prea repede de naziști și de antisemiți. Nu îmi place să-mi amintesc, dar n-am nici un drept să uit...
Ca să vorbesc despre subiectul acesta este la fel cum aș vorbi despre o rană deschisă în sufletul meu, dar nu una pe care vreau să mi-o vindece nimeni pentru că însăși durerea respectivă îmi ține trează conștiința față de poporul lui Elohim.
Acum 23 de ani, Adonai a sădit în mine poporul Lui cu rădăcini pe care nu poate să le mai scoată nimeni niciodată, tocmai prin imagini cu exterminările de la Auschwitz. Aveam 7 ani și mă uitam la Tele-Enciclopedia și imaginile respective nu m-au traumatizat: m-au trezit și nu mi-au mai dat voie niciodată să îmi feresc privirea oricât de mult am auzit de-a lungul timpului: ”da cum poți să te uiți la așa ceva?!”, de parcă aș fi fost o sadică și îmi făcea plăcere. Nu mi-a făcut plăcere. Din contră, dar ce drept aveam eu să nu suport să le văd când alții nu au suportat să le trăiască dar totuși le-au trăit?
Am început să caut obsedată de-a dreptul, să găsesc dacă va fi cu putință măcar un supraviețuitor al holocaustului... voiam să-mi cer iertare cumva, oricât de nedrept ar fi sunat și aveam senzația că doar când voi întâlni unul voi găsi un pic de alinare. În căutarea mea mi-am cărat ba familia, ba prietenii prin locuri macabre pentru unii și cu ocazia asta le mulțumesc că nu s-au oprit să mă sprijinească oricât le era de greu să înțeleagă.
Am mers în multe locuri unde credeam că am șanse să găsesc supraviețuitori, dar n-am găsit nici unul și tot sufeream pe tema asta și îi spuneam lui Adonai că deja nu mai am nici o șansă să găsesc vreunul în viața și nu știu ce să fac cu toată durerea pe care am adunat-o cu grijă atâția ani ca să îi înțeleg rostul, dar Îl simțeam că mă tot îndeamnă să aștept. Și am așteptat până în 2007 când am fost la Satu-Mare ca să vizitez cimitirul evreiesc de acolo și le mulțumesc Pastorului Rareș Călugăr și echipei care m-a însoțit deși nu prea vedeau rostul la a ne uita la niște morminte, dar am simțit cu toată inima mea că trebuie să merg și am mers.
Când am ajuns acolo am văzut că de fapt erau două cimitire nu unul și erau așa de imense încât aveam senzația că mă pierd printre atâtea pietre de mormânt. Erau câteva care erau îngrijite, dar cele mai multe erau uitate de timp și m-am apucat aproape bezmetic să pun pietre pe toate mormintele, simbol al aducerii aminte pentru evrei, însă mi-am dat seama că ar dura zile bune să termin și m-am oprit. La un momentdat am văzut printre pietre un grup destul de mare, toți adunați în jurul unui mormânt și n-am îndrăznit să mă apropiu ca să nu le stric momentul, dar am tot stat și m-am uitat la ei până când a venit un om (am aflat mai apoi că era Rabinul) și a întrebat pe cineva dintre noi dacă suntem evrei. Răspunsul a fost ”nu” și omul a stat și ne-a analizat o vreme, după care a întrebat foarte curios ”păi și atunci de ce sunteți aici?” La care răspunsul a fost ”am venit cu ea!” - adică eu. Rabinul s-a uitat la mine fără să mă întrebe nimic după care îi spune Pastorului ”noi mergem și în celălalt cimitir, dar dacă vreți pe urmă, veniți cu noi la Sinagogă.” A zâmbit și s-a întors la grupul pe care-l însoțea. Eu n-am așteptat să ne zică de două ori și am fost tot după ei fără să spun nici un cuvât măcar. Am mers în cel de-al doilea cimitir și abia atunci am văzut că în mijlocul grupului era o bătrânică de vreo 1,50 m și tot grupul stătea în jurul ei de parcă o păzeau. Bătrânica a mers la Nicoleta, soția Pastorului meu și a întrebat-o de ce suntem acolo și Nicoleta i-a răspuns tot arătând spre mine. Femeia s-a oprit, s-a uitat la mine și eu în pământ, dar n-a zis nimic.
După ce am umblat în lungul și latul celor două cimitire, am mers la Sinagogă.
 Rabinul ne tot povestea istoria locului și ne tot arăta unde s-au făcut modificări și eu am ieșit un pic afară să respir că pentru un motiv necunoscut mie, îmi venea să plâng. Afară, în partea stângă cum intri, era o placă din marmură neagră pe care era scrise multe nume ale evreilor din Satu-Mare ce au murit în timpul holocaustului și m-am apropiat să le citesc când am simțit pe brațul meu o mână iar când m-am uitat mai bine, avea pe braț un număr însemnat cu o cerneală de un albastru verzui. Bătrânica din grupul de mai devreme era o supraviețuitoare a holocaustului și venise împreună cu toți copiii și nepoții ei din Israel, pentru prima dată de când coșmarul ei se terminase. M-a întrebat în ebraică de ce iubesc poporul lui Adonai dar n-am putut să îi răspund. M-am apucat de plâns și mi-am tot cerut iertare vreun minut. Ea m-a întrebat de ce îmi cer iertare și i-am răspuns că pentru tot ce i-au făcut românii. Femeia a început și ea să plângă și a spus ”am știut eu că nu mă lasă HaShem să mor până când nu îmi spune cineva măcar odată că le pară rău!” M-a îmbrățișat femeia în timp ce toată familia ei stătea nedumerită de ce plângem. A mai stat o vreme până când mi-a arătat pe piatră numele scris a fiecărui membru din familia ei care a fost ucis, ea râmânând singura în viață dintre 6 frați. Atingea cu degetele tremurânde fiecare nume și îmi spunea ”ăsta a fost verișorul meu... era un copil așa vesel”, mai atingea un nume și spunea ”asta a fost sora mea... și-a dorit așa de mult să se căsătorească.” Eu nu mai ziceam nimic. Nu mai era oricum nimic de zis. Când a plecat i-am spus doar că nu voi uita niciodată și ea mi-a zâmbit și a spus ”acum pot să mor liniștită!„
Am ținut în mine de atunci lucrurile astea precum o comoară pe care n-am să o dau nimănui, dar astăzi mi-am amintit de bătrânica mea, la fel cum îmi amintesc de fiecare Yom HaShoah și îi mulțumesc lui Adonai că am putut să întâlnesc un om care s-a întors din iad și încă zâmbea.
N-am să uit, oricâte zile mi-ar da Adonai să trăiesc pe pământ. N-am nici un drept să uit...
Anul acesta e un an de aducere aminte pentru mine și în luna august am să merg la Auschwitz, loc pe care mi-am dorit mult să-l vizitez și am să încerc să cuprind în mine cât de mult pot din toată suferința ce a fost indusă poporului lui Adonai și implicit Lui. Mă duc să-mi amintesc de durerea Lui pentru ei și să nu uit niciodată că Dumnezeul meu e Dumnezeul lui Israel!
Poate că pentru mulți e plictisitor și fără sens articolul ăsta, dar astăzi e o zi de aducere aminte pentru evrei și ne-evreica asta (adică eu) a vrut azi să-și amintească împreună cu ei că nu trebuie să uite niciodată.


Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Mesaj pentru mesianici

Nu aveam de gând să scriu astăzi dar mă simt oarecum obligată să o fac, pentru că am auzit de două ori cum ”mesianicii” au făcut crize de nervi când unii, fără intenții ascunse sau cu vreo urmă de viclenie sau gând de ceartă, au îndrăznit să le ureze: ”Hristos a înviat!”.
Motivul supărării? - Că nu au ținut cont de identitatea celui căruia se adresau și în loc să folosească, așa cum era CORECT (a se înțelege ironia), terminologia ebraică, au folosit-o pe cea grecească.
Rezultatul? - Unul a fost numit ignorant și nesimțit iar ce-a dea doua persoană la care mă refer a fost numită indirect ”fără minte”.
Reacția mea la toate astea? - Acest articol pe care-l scriu pentru mesianici. Dar fiind conștientă că vor fi atât creștini care vor citi aceste lucruri cât și evrei ce nu cred în Yeshua, pentru ambele categorii vreau doar să spun că aș putea scrie romane întregi despre ereziile și basmele în care cred, deci să nu cumva să aibă impresia că se găsesc unii mai sus decât alții.
Ce-mi dă dreptul mie personal să scriu aceste lucruri?

1. 

Să-l parafrazez fără nici o rușine pe Pavel sau Shaul (ca să nu se simtă lezați unii): ”Fiindcă eu, care altădată eram dintre goyim din naștere, numită shiksah (femeie necurată dintre neamuri, termen pe care evreii il folosesc când se referă la o neevreică) de către cei tăiați împrejur, îmi aduc aminte că în vremea aceea eram fără HaMashiach, fără drept de cetățenie în Israel, străină de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Adonai în lume. Dar acum, în Yeshua HaMashiach, eu care odinioară eram departe am fost apropiată prin Sângele lui HaMashiach. (Efeseni 2:11-13). În primul rând El mă îndreptățește ca să vorbesc, respectiv să scriu.

2. 

Pentru că nu vorbesc ca una care iubește doar să critice ci pentru că iubesc evreii și mai ales pe cei ce cred în Yeshua, adică evreii mesianici.

3. 

Pentru că așa cum oi fi eu: shiksah și goyishe nar (cine înțelege să înțeleagă), am primit harul, după multe, multe, multe insulte din partea evreilor pentru că purtam Numele lui Hristos - Cristina, să fiu nu doar acceptată dar și învățată de către Talmud Chocom-i cu renume în Iudaism până acolo că puțini sunt cei care pot să ducă până la capăt cu mine o discuție halachică și nu spun aceste lucruri ca să mă laud, că dacă ar fi să încep, mi-ar lua mai mult spațiu decât am eu timp, dar știu cu toată inima mea că nimic din aceste lucruri nu mă face să stau în picioare în fața Celui ce a murit și înviat pentru mine: prin har am fost mântuită!


                                                                    Dragi mesianici,
atât cei născuți evrei cât și cei care v-ați lipit de poporul Lui Adonai din pricina Evreului Suprem, Yeshua, pe care cred cu toată inima că Îl iubiți și de dragul Lui v-ați pus inima să înțelegeți căile Lui în mod autentic. Mă bucur să aud despre tot mai mulți că învață ba despre Sărbătorile lui Adonai, ba că devin shomer Shabat (păzitori ai sabatului) și shomer Torah și cinste vouă pentru acest lucru, dar sfatul meu ar fi să nu vă opriți să învățați, mai ales cei care din prea multă învățătură se cred undeva pe o scară mai înaltă a rasei umane, statut ce, după părerea lor, le dă dreptul să disprețuiască umblarea celor mai puțin luminați în cele sfinte.
Fraților, în primul rând și aceia dintre voi care v-ați născut evrei, tot în familii seculare v-ați născut și a fost nevoie să vă învățați Iudaismul după ce L-ați cunoscut pe Mashiach și o spun asta susținut de statistici, pentru că în România evreii ortodocși (nu mă refer la ortodoxismul creștin și nici la evreii wanna bees care devin religioși în urma unui kiruv și aderă la culte, gen chabad sau breslov) sunt pe cale de dispariție, majoritatea evreilor ce locuiesc azi în România fiind aproape asimilați și o știți cu toții nu trebuie să v-o spun eu. Deci, dacă până și voi, care sunteți clar pe o treaptă mai sus deoarece știți că Geneza e Bereishit și puteți să recitați pe de rost Aseret HaDvarim (cele 10 porunci), nu v-ați născut învățați ci ați învățat pentru că ați vrut să cunoașteți mai mult din El, atunci faceți-mi bucuria și nu disprețuiți nici pe aceia care tot din dragoste pentru Kadosh Baruch Hu mărturisesc: ”Hristos a înviat!„ pentru că nu o fac spre jignirea voastră atotcunoscătorii, ci o fac pentru că vestesc un adevăr. Știu că e șocant, dar mesianismul nu este despre a vă recunoaște, celor ce vă identificați cu acest termen, superioritatea, ci este despre Mashiach.
Dacă El nu s-a simțit jignit de mine când L-am strigat cum am știut eu să-i zic și a venit la mine fără să se uite că nu am sânge evreiesc și mi-a dat Sângele Lui Dumnezeiesc. Dacă El nu a disprețuit identitatea celor ce au ales să-L urmeze și a pus în venele lor un Sânge de Dumnezeu, din pricina acelui Sânge trebuie să îl prețuiesc pe cel care-l poartă, chiar dacă sunt evreu.
Dragii mei, pe un mesianic nu-l definește snobismul și nici aroganța, ci faptul că Îl urmează pe Mashiach, de dragul căruia și dacă îi vine să scrâșnească din dinți la fiecare perlă spusă de creștini, tace. Yeshua știa totul și pentru asta nu i-a disprețuit pe cei cărora le vorbea pentru puțina lor înțelegere deși de multe ori Își punea mâna în cap când îi auzea, dar dragostea este mai mare decât atât.
Fraților dacă un creștin spune un adevăr, cum ar fi acela că Yeshua a înviat, eu nu pot decât să-i răspund că e adevărat că a înviat, pentru că nu corectitudinea exprimării este focusul ci mesajul, iar acela este că El a înviat!
Dragilor știu că nu e ușor să vă păstrați identitatea între atâtea aberații și nici nu e ușor să-ți pui deoparte ani de zile de studiu ca să ajungi să pricepi măcar cu un cuvânt mai mult din măreția Lui. Știu ce înseamnă nopți nedormite de studiu și dispreț din toate părțile pentru un stil de viață pe care îl alegi tot de dragul Lui, dar le pun jos toate și le consider în zadar, dacă îi întristez pe aceia pe care Îi iubește El prin aroganța mea sau că vreau să am dreptate.
Dacă aș vrea să se înțeleagă ceva, atunci acel lucru este că voi, mesianicii sunteți în inima mea ca și cei care sunt singurii lângă care pot să-mi las garda jos în ce privește felul de închinare și înțelegerea. Știu că mă adresez unor oameni maturi, deoarece e nevoie de maturitate să vrei să-L cunoști mai intim pe Yeshua, de aceea vă rog pentru dragostea Lui, smeriți-vă inimile și la vremea potrivită, dacă e nevoie, El are să vă înalțe.
Înțeleg că inevitabil am jignit cu mesajul meu pe cineva, de aceea aș îndemna să se citească ce am scris (nu ceea ce nu am scris) de 4 chiar 5 ori și doar când sigur s-a înțeles, să mi se scrie mesaje despre cât sunt de ”înșelată„ cu privire la multe lucruri. Îmi cer iertare în avans celor ce se simt ofensați de vorbele mele, dar în loc să mă judecați sau ”învățați”, mai bine rugați-vă pentru mine și sigur Cel ce cunoaște inimile și gândurile oamenilor poate să mă lumineze cu Adevărul Lui și pe mai departe.
Kol HaBrachot haverim sheli!


Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Ajutor pentru Gabriela Tudorache

Am fost rugată prin intermediul unui comentariu să scriu un articol despre ACEASTĂ CAUZĂ însă am preferat să postez descrierea găsită chiar pe blogul ei și să îndemn pe oricine se simte cercetat, să ajute cum poate această femeie.
Rugăciunea e bună și de folos și învățătura la fel dar să nu uităm: CREDINȚA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ, sau doar vorbe fără nici o substanță. De aceea sper ca Adonai să vă atingă inimile și să binecuvântați fără prea mare efort o persoană care chiar are nevoie.
Deși dânsa consideră că nu-și pierde speranța deoarece îi are ca și protectori pe ”Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe Sfântul Nectarie, şi, de asemenea, pe Maica Domnului”, eu aș vrea să știe prin această încercare că Îl are ca și protector pe Însuși Fiul Dumnezeului Celui Viu și El este singurul care o poate ajuta.

Cuvinte cu sâmbure din Sfânta Scriptură ne spun: "Credinţa fără fapte este moartă" (Iacob cap. 2, v. 26). Suntem în Postul Sfintelor Paşti, o perioadă în care, dacă vrem, putem să facem credinţa mântuitoare, adăpând-o cu fapte vii. Gabriela Tudorache, un om suferind, are nevoie de ajutorul nostru ca să-şi recapete lumina ochilor.

Gabriela Tudorache, cu o voce atât de blândă de parcă n-ar fi una pământească, îşi începe povestea: "Viaţa s-a schimbat radical după instalarea bolii. Până atunci, eram un om care se putea odihni, puteam dormi o noapte întreagă, nu ştiam ce înseamnă durerile de cap. Eram altfel, mai veselă, mai energică. Acum sunt un om la 42 de ani, dar mă simt ca şi cum aş avea dublul vârstei."

De cinci ani, femeia poartă povara unui meningiom, adică a unei tumori cerebrale benigne care strangulează nervul optic şi creşte în fiecare an cu aproximativ 2-3 milimetri. Fără intervenţie chirurgicală, tumora duce la orbire. În ţară, nu există aparatura necesară pentru o astfel de operaţie de mare precizie şi fineţe, iar costurile în străinătate sunt foarte mari. Şi totuşi speranţă există: medicii din ţară i-au indicat Gabrielei Tudorache Institutul Internaţional de Neuroştiinţe (INI) din Hanovra, Germania, mai exact pe prof. dr. Rudolf Fahlbusch.

Momentan, Gabriela nu mai vede deloc cu ochiul drept, iar pe cel stâng, spune că, "încet, încet, se aşterne, o ceaţă, ca o perdea, care nu mă lasă să văd. Cel mai rău mă supără lumina, mai ales când ies afară. Se dublează imaginea. Nu mai ştiu ce înseamnă să nu mă mai doară capul. Eu adorm numai cu somnifere, şi nici cu acestea decât câteva ore. Corpul s-a obişnuit cu ele şi nu prea mai răspunde la efectele lor".

Neputinţa bolii sau boala neputinţei

În luna septembrie a anului trecut, Gabriela a mers la o consultaţie la medicul german, venit în ţară pentru a ajuta şi alţi pacienţi, prilej cu care a fost programată pentru luna februarie a acestui an pentru operaţie în Hanovra. "Profesorul Fahlbusch mi-a spus că, în ciuda faptului că nu este o operaţie uşoară, o să fie o reuşită, pentru că nimeni nu a plecat de la dumnealui, operat fiind, şi să aibă probleme mai apoi. Parcă de atunci am prins curaj", povesteşte femeia. Doar că realitatea i-a întins o altă capcană care să-i distrugă şi bruma de speranţă pe care o căpătase. În ciuda eforturilor financiare, modesta familie Tudorache nu a reuşit să strângă cei 35.000 de euro, cât costă operaţia (fără cazare şi fără cele minim 20 de zile de şedere pentru controalele care se impun), preţul care trebuie plătit pentru ca mama lui Adrian, de 23 de ani, şi a lui Mihail Sebastian, de 13 de ani, să poată vedea din nou lumina zilei.

"Mă deranjează neputinţa din cauza banilor, că nu pot să fac operaţia şi să fiu şi eu un om normal. Din fericire, am fost din nou programată pentru operaţie, în luna iulie, anul acesta, până atunci sper să stopeze boala, să nu se agraveze, şi să reuşesc să strâng banii. Cel mai mult mă sperie că nu ştiu ce o să fie după operaţie. Doresc să-mi văd copiii crescând, să ştiu că sunt bine. După ce o să fac operaţia, următorul pas ar fi să merg să-i mulţumesc Domnului, că poate mă va ajuta, aşa cum m-a ajutat şi până acum", mărturiseşte cu lacrimi Gabriela.

"Nu îmi pierd speranţa"

Chiar dacă este bolnavă, femeia nu şi-a pierdut demnitatea. Blândă, deschisă, fără să-şi plângă de milă, Gabriela nu s-a izolat în durere, ci a deschis inimile multor oameni, sensibilizaţi de suferinţa ei. Datorită lor şi familiei sale găseşte în fiecare clipă puterea de a spera că într-o zi o să se bucure de lumină. Că o să vadă.

Până atunci, învaţă să se împace cu boala şi să tragă învăţăminte din această experienţă care i-a fost dat să treacă: "Mă rog foarte mult, merg la biserică, vorbesc cu preoţii. Dumnezeu ne mai dă şi încercări, ca să ne aducem aminte să preţuim ceea ce ni s-a dat.

Multă lume crede că a vedea este ceva normal, ca şi cum Dumnezeu ar trebui să ne dea neapărat lumina ochilor. Când vezi că ţi se poate lua, în câteva luni, un an, atunci preţuieşti foarte mult, îţi dai seama că nu mai contează nimic, chiar dacă poţi avea orice. Nu îmi pierd speranţa, pentru că îi am protectori pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe Sfântul Nectarie, şi, de asemenea, pe Maica Domnului, căreia îi cer ajutorul neîncetat."

Cei care doresc să o ajute pe Gabriela Tudorache sunt rugaţi să doneze în contul:

BCR - Ploieşti , Str. Mărăşeşti, nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT: RNCB RO BU

Titular cont Gabriela Tudorache. De asemenea, puteţi face donaţii online, însă mai multe detalii găsiţi pe blogul http://gabrielatudorache.blogspot.com/

De ce să rămâi cu Dumnezeu?

Săptămâna aceasta l-am rugat pe fratele meu mai mic, Cristian, să scrie ceva ce îi vorbește Adonai și spre bucuria mea a scris și am de gând să postez inima lui astăzi, inimă pe care sper să o simțiți din cuvintele lui.
Vreau să știti că am un frate minunat, nu pentru că este fratele meu, ci pentru că nu cunosc nici un om mai sincer în umblarea lui cu Adonai decât el și care deși a trecut prin greutăți pe care nu le pot descrie pentru că nici așa nu cred că le-ar pricepe mintea vreunui om, fratele meu nu și-a pierdut niciodată zâmbetul și nici speranța. El, Sergiu și Ema sunt oamenii mei preferați de pe toată planeta Pământ și cred că prin faptul că Adonai i-a pus în viața mea a fost felul Lui de a-mi spune că mă iubește.

Odată ce ai ajuns să Îl cunoști pe Dumnezeu, niciodată nu mai poți fi la fel. Noi, oamenii, credem că putem să facem jurăminte și legminte și să nu le ținem, dar Dumnezeu când face un legământ, El se ține de acel legământ pe care l-a făcut. Poți să încerci în frustrarea și imaturitatea ta să îi întorci spatele lui Dumnezeu găsindu-ți motive nesfârșite care să scuze de ce faci ceea ce faci, dar de fapt în firea ta tot ce vrei să faci e să păcătuiești. Te agăți de motive care există doar în capul tău dând vina pe Dumnezeu cu idei de genul: "Dumnezeu m-a părăsit; Dumnezeu nu mă mai ascultă " și ți le spui atât de mult încât ajungi să le crezi.
Imaginează-ți o situație în care stai cu soția ta în casă și tot strigi întruna ”unde ești? de ce m-ai părăsit?” și ea este atât de aproape de tine încât poți să îi simți respirația ei că îți atinge fața și tu nici măcar nu o vezi, darămite să mai simți și dintr-o dată o ignori și te prefaci că ea nu mai există.
Cu tot scenariul ăsta care deja a luat proporții atât de mari încât nu mai poți ține nimic sub control în viața ta, începi și cazi. Tu ai impresia la un moment dat că te ridici dar de fapt mai jos te adâncești. Amintește-ți de păcatele și rănile pe care le-ai avut când Dumnezeu te-a salvat și multiplică-le cu miile și vei înțelege că tot atât de mult te-ai adâncit din nou pentru că te-a cuprins păcatul.
Când L-ai scos pe Dumnezeu din viața ta, ai scos viața din tine și tot ce era viu și în creștere în viața ta moare.
M-am întors la Dumnezeu în 2001 și a fost cel mai frumos timp din viața mea. Au urmat 4 ani în care eram atât de apropiat de Dumnezeu încât nu puteam să nu Îl văd în fiecare lucru din viața mea. Tot ce îmi doream era să fiu cât mai aproape de El. Eram atât de îndrăgostit de El încât simțeam că inima și mintea mea sunt prea mici ca să cuprindă dragostea pe care i-o purtam lui Dumnezeu. Și totuși am căzut atât de tare încât am crezut că nu mă mai ridic niciodată, iar inima mea care odată era prea mică să poată cuprinde o dragoste așa de mare, acum era goală și uscată.
Se întâmplă un lucru foarte ciudat când Îl scoți pe Dumnezeu din viața ta și începi să păcătuiești,. Te cuprinde și te înfășoară atât de mult păcatul încât și dacă vrei să te întorci din drum nu mai ai
putere. Oricât ai încerca să cauți tărie să te ridici nu o găsești că doar ai scos tăria și puterea din viața ta.
Din 2005, când am avut brilianta idee de a merge pe cont propriu mai departe, au trecut șapte ani în care viața mea a fost un iad. În șapte ani pot să număr pe degete câte nopți am avut în care să dorm fără să mă trezesc cu sufletul plin de frică și teroare, panicat. Șapte ani în care nu m-am putut bucura de nimic, în care am uitat și să zâmbesc. Am dat pacea și bucuria pe lacrimi și durere, dragostea pe ură și neprihănirea pe păcat.
Când ajungi să cunoști măcar un pic din neprihănirea lui Dumnezeu, nu mai poți renunța la ea și chiar dacă L-ai scos pe Dumnezeu din viața ta, tânjești în fiecare zi după neprihănirea și pacea Lui. Nu mai poți nici să păcătuiești și nici să umbli în neprihănire și uite așa ești prins între două lumi.
Uitându-mă în spate la cei șapte ani, realizez că oricât de jos am crezut eu ca sunt, Dumnezeu niciodată nu a fost departe de mine. Niciodată nu a renunțat la mine chiar dacă eu am renunțat la El. A făcut un legământ cu mine și Dumnezeu este credincios și a ținut la legământul pe care l-a făcut cu mine.
Mi-au trebuit șapte ani să îmi deschid ochii și să Îl văd că e lângă mine - atât de tare am fost prins în păcatul meu.
Dacă vreodată îți vine vreo idee la fel de briliantă ca și a mea, crezând că îți este mai bine fără Dumnezeu, crede când îți spun că lângă Dumnezeu câștigi tot chiar dacă ai pierdut tot. Nimeni nu Îl poate da la o parte pe Dumnezeu din viața ta: numai tu .
Toată viața mea o să îmi aduc aminte de cei șapte ani, ani care și-au lăsat amprenta în viața mea și au lăsat răni adânci care în timp se vor vindeca, dar vor lăsa cicatrici. Dar când o să mă uit la acele cicatrici o să îmi aduc aminte de ce umblu cu Dumnezeu și o să le port cu mândrie.

Cristian Pop

Pesach Message

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Kyudo de performanță

De câteva zile am început să citesc despre kyudo, un stil de artă japonez a tragerii cu arcul, din care Adonai m-a învățat multe principii.
Există foarte multe stiluri de tragere cu arcul implementate în aproape fiecare cultură din lume însă ce m-a impresionat la kyudo este că se deosebește de toate celelate prin faptul că scopul nu este atingerea țintei ci stăpânirea de sine și stăpânirea arcului și a săgeții, chiar dobândirea înțelegerii că procesul de învățare este mai important decât atingerea țintei în sine.
Arcașul, în cazul kyudo, se concentrează pe a elimina orice așteptare de a atinge ținta și orice dezamăgire în cazul unui posibil eșec, focusul său fiind găsirea unei poziții cât mai bune și un mod de a ține arcul și săgeata până când arcașul simte că este nici o altă poziție în care s-ar așeza și nimic din ce ar mai putea face nu a rămas nefăcut, iar atunci săgeata este eliberată.
Procesul de învățare a acestei tehnici este lung, iar începătorul nu primește din prima zi un arc și o săgeată să tragă la țintă, ci există pași mulți până când doritorul devine arcaș.
Mai întâi se trece printr-un proces de observare a celor versați în kyudo începându-se cu un antrenament mintal a tuturor mișcărilor și tehnicilor necesare. După ce a observat destul, începătorul va primi un arc de cauciuc (gomuyumi) și va exersa mânuirea acestuia ca și cum ar fi un arc adevărat fără să primească o săgeată, pentru a se obișnui cu greutatea arcului , mărimea arcului și poziția necesară. Când antrenorul crede de cuviință, începătorul va primi permisiunea de a exersa cu un arc adevărat, primind și o săgeată, fiind așezat la o distanță destul de mică față de ținta sa ca să nu existe șansa de a rata ținta, astfel încât începătorul să nu aibă în minte atingerea țintei cât dobândirea tehnicii necesare. Abia în momentul în care începătorul a stăpânit tehnica respectivă este pus în fața unei ținte cu un diametru de 36 cm și stă la cel puțin 28 de metri distață de aceasta, distanța fiind diferită de la un dojo la altul sau în funcție de talentul și nivelul arcașului, ajungându-se până la o distanță de 60 m cu o țintă având un diametru de 158 cm. Există 3 nivele de îndemânare:
1. Toteki - săgeata atinge ținta.
2. Kanteki - săgeata străpunge ținta.
3. Zaiteki - săgeata trece prin țintă.

Ce m-a apucat de scriu despre toate astea și ce legătură au cu mine care n-am pus mâna pe un yumi (arc) niciodată? Ei bine, toată viața mea am simțit că stau în față la ținte pe care încerc să le ating, dar de cele mai multe ori am eșuat și rezultatul a fost că ori m-am învinovățit pentru lipsa mea de îndemânare, ori am dat vina pe faptul că am săgeți defecte care numa nu vor să îmi atingă ținta, ori că am fost pusă la o distanță așa de mare față de visele mele încât n-am cum să le ating oricât aș vrea și încerca eu, iar rezultatul a fost mereu același: eu mută în fața unei ținte pe care din țel mi-a devenit povară, pe care o disprețuiesc pentru că e de neatins dar tot stă în calea mea și mă disprețuiesc pe mine care nu sunt în stare să o ating. Și așa mută și cu o inimă răzvrătită ba pe cine mi-a pus ținta în cale, ba pe arcul din mână, ba pe Antrenorul care așteaptă prea mult de la mine am tot așteptat ca după ce voi fi murmurat destul, Adonai se va sătura de mine și ori mă va face normală și să-mi doresc lucruri normale, ori va face așa încât să mă apropiu ori eu de țintă ori ea de mine dar măcar să simt eu că am măcar o șansă, ori că mă învață să fiu toboșar și nu arcaș că da de va înțelege după ce eșuez destul că nu e de mine trasul cu arcul.
Baruch HaShem că El nu se uită la talentul meu înnăscut pentru răzvrătire și nici la geniul meu în a murmura împotriva la tot, ci se uită la mine și deși vede o grămadă de pământ fără formă se gândește la vasul pe care-l va face cu nimicul meu și nu se dă în spate de la nimic până când nu-și atinge scopul. Iar scopul Lui nu este să mă umilească pe mine cu o țintă de neatins care îmi zace în față, ci scopul Lui este să mă învețe să trag cu arcul și să ajung nu doar să-mi ating ținta ci să trec prin ea indiferent la ce distanță aș fi nevoită să stau de ținta mea.
Arcașul nu este arcaș pentru că trage la țintă, ci arcașul este arcaș pentru că știe să mânuiască arcul și săgeata care i s-au dat. Scopul lui Adonai este să mă învețe pe mine să fiu arcaș nu să mă culc pe o ureche după ce am atins din greșeală ținta, deoarece după fiecare țintă atinsă se va ridica o alta și după fieare vis împlinit se va naște un altul.
La fel ca în kyudo, în viața mea trebuie să nu sar pașii esențiali. Mai întâi trebuie să observ și să învăț de la alții cum își ating ținta. Apoi trebuie să mă obișnuiesc cu mărimea și greutatea la ceea ce mi s-a pus la dispoziție ca să pot să ating ținta. Trebuie să-mi evaluez tot ce am și să le dezvolt până în punctul în care pot fi folosite. Apoi trebuie să-mi aleg ținte mici și ușor de atins ca să pot să mă concentrez pe a mă disciplina în a învăța tehnica și nu neapărat a atinge ținta. La antrenamentul ăsta nu este limită de timp. Sunt gata doar când crede Adonai că sunt gata și doar în momentul respectiv mă lasă să trag la o țintă reală și de la o distanță reală. De cele mai multe ori voi rata, dar trebuie să învăț să nu fiu dezamăgită pentru că scopul nu este ținta ci procesul de învățare. Trebuie să înțeleg că nu există opțiunea de a deveni toboșar că n-am talent la tras cu arcul, există doar opțiunea că voi exersa și voi eșua de câte ori este nevoie până când am să ajung la nivelul de îndemânare Zaiteki unde săgeata trece prin țintă nu doar o atinge.
Nu am nimic de pierdut. Nu voi fi mai puțin arcaș dacă nu voi atinge niciodată ținta, ceea ce mă face pe mine arcaș este că am un arc și o săgeată și știu să le mânuiesc. Eu nu sunt mai puțin a Lui Adonai pentru că nu sunt desavârșită, ce mă face pe mine să fiu a Lui este că nu mă opresc să folosesc tot ce mi s-a dat ca să încerc să ating ținta.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Chag Purim Sameach! חג פורים שמח

We will never be never be:
Anything but true and always straight up, bold and fearless Jews!



Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Bucăți?

Tot prinsă cu alte lucruri, nu prea am mai apucat să scriu pe blog în ultima vreme (rușine să-mi fie!) dar asta nu înseamnă că am uitat de el, motiv pentru care așa din senin (că doar îmi stă în fire) am zis să scriu ceva și nu doar de dragul de a umple spațiul virtual de care dispun mulțumită blogului, ci aș vrea să scriu despre ceva la care mă gândesc de o săptămână.
Marțea trecută, undeva aproape de ora mea de culcare, am început să mă uit la un documentar despre zborul Aloha 243, zbor care a devenit cunoscut în istoria aviației deoarece în urma depresurizării avionului care a desprins o mare parte din pereții și tavanul aparatului de zbor, acesta a reușit să aterizeze cu toți pasagerii în siguranță, pierzând doar un membru al echipajului, respectiv o stewardesă.
Ce m-a impresionat a fost că deși nu a existat aproape nici un motiv ca acest avion să aterizeze și cu atât mai puține motive ca toți pasagerii să supraviețuiască, acest lucru s-a întâmplat.
Existau multiple scenarii care ar fi putut descrie sfârșitul pasagerilor: puteau să înghețe, puteau să intre toți în stop respirator deoarece măștile de oxigen nu mai funcționau, avionul putea să se rupă în două deoarece doar câteva bârne legau botul avionului de restul acestuia, puteau să se prăbușească deoarece electricitatea la bordul avionului a fost grav avariată și aproape nimic nu mai funcționa normal, etc. Cu toate acestea cel mai improbabil scenariu cu putiință s-a petrecut și anume: au aterizat în siguranță.

Cred că acel documentar a fost făcut pentru mine, ca eu să înțeleg ceva.
În ultima vreme tot aud de oameni care după ce L-au urmat pe Yeshua cu credincioșie mulți ani, i-au întors spatele tragând în jos cu ei alte sute de oameni care se uitau la ei ca și exemple. Tot aud de frați care în mod mișelesc de-a dreptul dezbină adunări și le rup - rănind zeci de oameni în drumul lor spre afirmare proprie. Tot aud de oi care se răzvrătesc împotriva păstorilor de parcă nu împotriva Păstorului Suprem s-ar răzvrăti și toate astea m-au făcut să mă întristez în duhul meu, până aproape să candamn Trupul lui Yeshua la eșec în final deoarece nimic, nici din interior și nici din exterior, nu-i dă nici o șansă să-și sfârșească bine alergarea. Dar văzând acest documentar am început să văd în locul avionului rupt din toate părțile, Trupul lui Mashiach.
Da: nu are nici o șansă să supraviețuiască în timp ce noi suntem cu mintea la orice altceva numai la El nu și urmărim orice alt scop în afară de scopul Lui, însă am înțeles că lucrarea Lui nu este atât de ușor de rupt și de dărâmat iar dacă noi vom sfârși cu bine alergarea nu ține de cât de bine suntem noi în stare să alergăm, ci ține de Cel care ne ține picioarele pe Cale, la fel cum nu a fost meritul avionului că a aterizat cu bine pentru că ar fi fost într-o stare bună (starea proastă a avionului fiind una din cauzele defecțiunii).
Știu că pare că suntem o grămadă de oameni cu mintea împărțită și împrăștiați fără nici o șansă de a mai fi adunați vreodată și știu că pare că nu avem nici o șansă să „aterizăm” cu bine, însă dacă Adonai e în stare să vorbească Lumină în întuneric și dacă e în stare să creeze tot ce se vede din lucruri care nu se văd și dacă e în stare să țină legate avioane rupte și să le ducă în siguranță pe pământ, e sigur în stare să-Și țină întreagă mireasa până la destinație.
Eu una nu mai vreau să fiu deznădăjduită de lucrurile care vin și rup în bucăți lucrarea lui Yeshua; am să cred în schimb că așa cum un avion care zboară întreg și aterizează normal nu e neobișnuit, însă unul care e făcut zdreanță și cu toate astea tot reușește să aterizeze e declarat drept minune, tot la fel și Trupul lui Mashiach, cu cât pare mai imposibil să rezizste cu atât mai mare e minunea că va birui până la capăt și meritul va fi doar al Lui că ne-a ținut, nu al nostru că am fost extraordinari.
El a promis ”... voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Matei 16:18) așa că am de gând să cred cuvintele Lui mai mult decât cred în ceea ce se vede.

Căci Elohim, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Elohim pe faţa lui Yeshua HaMashiach.
Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Elohim şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. (2 Corinteni 4:6-9)

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Orfanii lui Isaac Ochberg

Am văzut multe documentare despre chinurile la care a fost supus poporul evreu de-a lungul timpului, dar nici unul nu cred ca mi s-a părut atât de cutremurător ca și acesta.
Motivul pentru care îl postez nu este acela de a dezgusta ochii celor ce vor privii, ci motivul este acela de a înțelege o fracțiune din suferința care a dus la atitudinea de azi a evreilor față de creștinism și creștini.

De la mama

Sunt una din cele mai binecuvântate persoane de pe fața pământului. Mi-a luat ani de zile de lupte cu mine însămi și cu Adonai ca să pricep că am primit tot ce aveam nevoie chiar de la început.
Nu am avut o viață ușoară, din contră, iar ca și cum asta n-ar fi fost destul niciodată nu am reușit să mă integrez în ceea ce mulți definesc normalitate. Sunt o persoană pe care dacă cineva ar categorisi-o drept „dificilă„ nu m-aș putea supăra. Sunt.
De multe ori mi se întinde inima de nu-i nimic în stare s-o măsoare. Cad cu o greutate cât tot Universul la un loc. Mă scurg prin lacrimi din adâncul ființei mele până dau naștere la belți. Vise?... încă nu s-a născut omul care să viseze la un tsunami, deci nu cred că s-a născut omul care să mă viseze pe mine. Pământul meu?... e-atâta-n mine și așa de puțin cer. Trebuie să fii Dumnezeu ca să mă pricepi sau să mă accepți, totuși Adonai a pus cei mai puternici oameni de pe pământ în viața mea, care nu doar că mă acceptă dar mă și iubesc așa cum sunt. Cred cu toată inima mea că dacă ar fi fost alții mai buni sau mai puternici decât ei, pe aceia i-ar fi ales Adonai să mi-i dea, dar nu cred că altcineva decât ei ar fi făcut față.
Am 2 frați și o soră pe care-i iubesc cu toată inima. Am o bunică pe care o ador, iar mama... mama mea încă mă uimește cu felul ei de a se apropia de Dumnezeu, iar eu pot să o văd nu doar ca și mama care a făcut tot ce i-a stat în putere să mă crească, dar și ca sora mea.
Mama mea are o voce superbă și îi place mult să cânte. De multe ori mă sună și îmi cântă cântece pe care le-a învățat și chiar mă binecuvintează prin ceea ce face. De dragul meu a învățat chiar cântece în ebraică pe care le-a repetat mult ca și pentru un spectacol mare și apoi le-a cântat doar pentru mine și eu întotdeauna am interpretat acest lucru în sensul că Dumnezeu care locuiește în ea mă prețuiește.
Aseară a fost o avarie electrică în zona unde locuiesc eu și mama a stat cu mine la telefon până la ora 1 noaptea, pentru că mie nu-mi place întunericul. Aseară nu mi-a cântat dar mi-a recitat o poezie pe care am rugat-o să mi-o scrie pentru că vreau să o postez, dar nu înainte de a-i spune mamei mele că o iubesc mult și că apreciez tot ceea ce face pentru mine și tot ceea ce Îl lasă pe Adonai (prin ea) să facă pentru mine.

Sunt o călătoare
De ce în fața încercării
Mă simt atât de slab-acum
Și parcă-i tot mai greu pe cale
Și nu mai văd lumini pe drum...

Amarul curge fără preget,
De dimineața până-n noapte
Și dinspre Tine drag ISUSE
Aud tot mai puțin, doar șoapte...

Deși tot plâng și-ades mă tângui
Mai greu îmi plec genunchii Doamne
Și văd că umăru-mi coboară
Spre-a bătrâneții grele toamne.

Pe fruntea mea s-adună norii
Unei tristeți ce mă apasă
Atât de mult, c-aș vrea ISUSE,
Să vii și să mă iei acasă...

Nu mai găsesc așa plăcere
În tot ce astăzi mă-nconjoară
Mă simt ca o străină Doamne
Pierdută pe-un peron de gară...

Și tot aștept și nu mai vine...
Și plânsul mi se țese-n glas...

Până ce trenul o s-apară

Nu știu cât timp a mai rămas.

Pe lângă mine trec agale
Glumind pe negrele cărări
Indiferenți, cei ce n-așteaptă
Un tren care să-i ducă-n zări...

Mi-s pumnii plini de lacrimi Doamne
Și de-i golesc, se umplu iar...
Căci din adâncul meu răzbate,
Recunoștința...pentru HAR...

Încrezătoare stau și-aștept
Azi mai ușor, mâine mai greu,
Dar port în mine-ncredințarea
Că-L voi vedea pe... Dumnezeu...

Abia acolo sus în slavă
EL va privi spre pumnii mei,
Și palmele-I ce-au fost străpunse,
Vor șterge lacrima din ei...

Nu știu cine a scris această poezie.
Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Casa zidită pe stâncă

”De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.” - Matei 7:24-27


Continuând seria ”obsesia mea cu munții”, am ajuns la casa zidită pe stâncă. Tot timpul am avut impresia că aceste cuvinte ale lui Yeshua înseamnă că dacă nu mi-am zidit casa pe nisip, atunci totul e roz și minunat, dar mi-au luat mai bine de 10 ani să înțeleg că furtunile, vânturile și șuvoaiele vin atât peste casa zidită pe nisip cât și peste cea zidită pe stâncă. Fenomenele astea ce au puterea să distrugă, sunt o consecință a faptului că trăim în această lume. Yeshua nu a venit să ne izoleze de probleme ci El a spus ”în lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33). Scopul nu e să ne ferească de necazuri și greutăți ci să ne învețe cum să rămânem în picioare în fața lor.
Nu cred că ești zidit pe stâncă instantaneu, la fel cum nu cred că ești zidit pe nisip instantaneu. Zidirea asta, oriunde ar fi ea, ia timp. Nu-ți apare casa peste noapte zidită pe stâncă doar pentru că ai luat o decizie în inima ta sau pentru că ai meditat mult și ai avut o atitudine pozitivă, ci casa se zidește pe măsură ce auzi cuvintele Lui și le împlinești.
Rezistența casei de pe stâncă nu se datorează unei calități superioare a materialului din care este făcută, la fel cum prăbușirea casei de pe nisip nu este cauzată de materiale de proastă calitate. Este scris despre casa zidită pe nisip că prăbușirea i-a fost mare, acest lucru însemnând că era o clădire impunătoare, deci nu are legătură cu materialul din care e făcută casa, ci are legătură doar cu locația acesteia. Dacă eu stau în picioare este doar datorită faptului că sunt în El, nu datorită caracterului meu puternic și nici abilităților mele.
El m-a iubit atât de mult încât S-a făcut stâncă pentru mine și ca și cum n-ar fi fost destul Și-a ridicat mânecile și S-a încins de lucru. M-a luat cărămidă cu cărămidă și m-a urcat până la o înălțime unde aerul e rarefiat și condițiile de lucru sunt grele. M-a zidit centimetru cu centimetru pe vânt și ploaie și nu S-a oprit oricât de greu I-a fost. Apoi a pus Ruach HaKodesh (Duhul Sfânt) să locuiască în mine și S-a pus pe Sine de jur împrejurul meu. Când au venit adevăratele dezastre ale naturii peste mine, nu mai îmi era nimic nou, pentru că pe vreme dezastroasă am fost zidită de la prima cărămidă. Asta nu înseamnă că rămân intactă după dezastru, ci de multe ori rămân în urma lor cu geamuri sparte și bucăți din acoperiș rupte, poate chiar stricăciuni pe care nici eu nu le sesizez, dar El, Credincios fiind, vine și mă inspectează milimetru cu milimetru și fiecare gaură o umple; orice e rupt, leagă; orice e spart lipește și dacă e nevoie înlocuiește, dar casa îmi rămâne în picioare. El m-a făcut și nu are cum să nu vegheze asupra mea după atâta lucru depus. Nu m-a zidit pe stâncă să vină să mă viziteze în vacanțe, ci m-a pus acolo ca să locuiască în mine mereu.
Așa cum este adevărat că dacă nu zidește Adonai o casă degeaba lucrează cei ce o zidesc, este adevărat și că dacă El zidește o casă, degeaba se luptă cei care vor să o dărâme. Trebuie mai întâi să dea afară Locatarul din mine, apoi să încerce să facă ceva.
Dacă rămân în picioare pe stâncă, nu are legătură cu superioritatea mea, ci cu faptul că El a îndurat tot ca să mă pună acolo și îndură în continuare tot ca să mă țină acolo.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Cresc

De ceva vreme am dezvoltat o anume obsesie pentru munți și felul în care pot fi urcați, iar datorită acestei obsesii am citit o prezentare a lui Brian Cavanaugh despre Edmund Hillary și mi-a plăcut mult ceea ce scria acesta.

”Sir Edmund Hillary a fost primul om care a reușit să urce muntele Everest. Pe data de 29 Mai 1953, a cucerit cel mai înalt munte cunoscut omului, având o altitudine de 8.848 m. Pentru efortul său, Edmund Hillary a fost înnobilat la rangul de cavaler.

Finalul fericit pare a fi fost dobândit destul de ușor însă în cartea sa „High adventure„ (Marea aventură) Edmund Hillary, descrie problemele cu care s-a confruntat și cum a fost forțat să crească pentru a atinge succesul.
El scria că în anul 1952 a încercat să urce muntele Everest, dar expediția a fost un eșec. La câteva săptămâni după întoarcerea sa în Anglia, un grup de alpiniști i-au cerut să le vorbească despre experiența sa.
Hillary a urcat pe scenă în zgomotul aplauzelor, deoarece audiența recunoștea îndrăzneala acestuia de a atinge măreția, dar Edmund Hillary se considera un ratat. S-a îndepărtat de la microfon și a mers până la capătul scenei. Și-a încleștat pumnul și l-a îndreptat înspre imaginea muntelui ce se găsea în spatele lui, apoi a strigat cât l-au ținut puterile: ”Munte Everest, m-ai învins prima oară, dar am să reușesc să te urc pentru că acum știu că tu ai crescut și ți-ai atins limita, dar eu încă mai cresc!„

Găsesc putere în gândul că nu m-am născut la înălțimea a ceea ce pot să fiu. Găsesc alinare în gândul că nici a doua oară nu m-am născut la înălțimea a ceea ce pot să fiu, iar ceea ce voi fi nu s-a arătat încă. Nici eu nu știu de ce sunt în stare. Dar știu că pot să cresc. Iar dacă întâlnesc ceva mai înalt, eu sunt fiica Celui Prea Înalt și pot să mă înalț mai sus decât circumstanțele mele. Munții mei încă n-au văzut cât pot eu să cresc și nici eu nu știu încă, dar abia aștept să aflu.

Este un citat de un autor necunoscut care spune că dacă vrei să vezi curcubeul trebuie să rabzi puțină ploaie. Cred că dacă suntem dispuși să ne ude ploaia vom avea și binecuvântarea de a vedea cu ochii noștri curcubeul. Cred că a urca un munte de 8.848 m începe cu un prim pas, pentru că nu te trezești dintr-o dată pe vârf și cu multă îndârjire să nu renunți nici dacă te-ai trezi prăvălit la vale pentru a suta mie oară. Cred că mintea omului nu poate să priceapă ceea ce a pus Adonai în cei ce au crezut în Jertfa lui Yeshua. Cred că aceeași putere care L-a înviat pe El locuiește în mine și o așa putere poate doar să crească, nu ca să mă înalțe pe mine sau să-mi împlinească mie nevoile, ci de dragul Lui. De dragul Lui să urc munții așa cum El mi-a coborât văile. Poate că e nebunesc și imposibil, dar nu mai nebunesc decât să coboare Sfințenia întruchipată în mizeria mea și să mă ridice de acolo.

Cred cu toată inima mea că nu am fost mântuiți doar ca să avem un scaun rezervat într-o adunare sau alta, ci am fost salvați ca să devenim asemenea Celui ce ne-a salvat și cu aceeași putere și încredere să zidim Împărăția Lui și nu doar să ne urmărim scopurile personale. Dacă nu creștem, nu stagnăm ci descreștem și nu ne folosește la nimic dacă doar credem dar nu cucerim teren. Un talant îngropat nu e de nici un folos celui ce mi l-a dat. Cred că mi l-a dat având încredere că El m-a făcut după chipul Său, dintr-un material capabil să crească și să aducă lumină. Nimeni nu aprinde o lumânare ca s-o țină ascunsă ci o pune la înălțime ca să lumineze întreaga casă. Munții ne sunt dați cu scopul de a ne ridica să luminăm nu să ne zdrobească cu imensitatea lor.

Celui ce va birui El îi va da cununa vieții. Nu celor care vor birui somnul în timpul predicilor prea lungi și plictisitoare. Nu celor ce vor birui să stea în picioare până la sfârșitul unui cântec sau rugăciune. Nu! Ci celor ce vor birui rușinea și nevrednicia și nu vor renunța să urce și să se apropie de Cel Sfânt. Celor ce vor birui toate câte îi îndeamnă la mediocritate și se vor ridica pentru Împăratul lor, iar de dragul Lui vor ajuta și pe alții să urce.

Chiar dacă ai căzut de mai multe ori decât poți număra, știu că știu că știu că fiecare căzătură e necesară ca să înveți unde să nu mai pui piciorul sau de ce colț sau piatră să nu te mai ții. Adonai nu are nici un beneficiu dacă tu stai acolo căzut și te simți vinovat! El n-are nici un beneficiu din părerea ta de rău și nu-i faci nici o favoare că stai departe rușinat! Ridica-te, scutură-ți hainele și mai încearcă odată, pentru că El vrea să te vadă crescând. Măcar atât îi datorăm: după ce cădem să ne ridicăm, nu să marinăm în lacrimi de vinovăție. Împărăția Lui nu mă are pe mine în centru, eu care ori am reușit ori nu, ci pe El care poate face până și dintr-una ca mine înnobilată că am urcat cei mai mari munți care există.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Conferință

Accesează Viaţa şi Biserica Metodista Unită "Calea Credinţei" vă invită la conferinţa "Transformare", care va avea loc Vineri, 25 noiembrie, de la ora 18 şi Sâmbătă, 26 Noiembrie, între orele 10 şi 14. Locul: Str. Pârâului nr 2b (in spate la Kaufland Mănăştur), Cluj-Napoca.

"Dacă doreşti un nou început, o schimbare în viaţa ta de credinţă, dacă doreşti să fii revigorat şi să îţi redobândeşti pasiunea, atunci conferinţa “Transformare” este pentru tine!"

Vorbitorii vor fi:

David Nagy- Rabin mesianic, preşedintele Comunităţii Mesianice Bat-Tzion din Oradea.

Rareş Călugăr- Soţ şi tată a doi copii, fondator şi pastor ordinat al Bisericii "Calea Credinţei" din Cluj-Napoca. De asemenea, el este Director al Asociaţiei Creştine "Phoneo“ în care slujeşte şi coordonează proiecte de misiune.

Cristian Istrate- Evanghelist şi fondator al lucrării creştine "Accesează Viaţa", a împărtăşit Vestea Bună în Orientul Mijlociu şi în ţări din Europa. De asemenea, este compozitor creştin

şi vocalist al trupei Acces.

Muzica:

Vineri- Echipa de laudă şi închinare “Calea Credinţei”

Sâmbătă - Concert Ovidiu Andreica

Intrarea este liberă.

Vârful muntelui

Săptămâna trecută, nu puteam să dorm așa că am început să mă uit la un desen animat, lucru pentru care mă bucur deoarece mi-a schimbat un pic perspectiva. În povestioara respectivă, un bătrân vorbea cu un tânăr și îi spunea:
„Drumul tău va deveni cu atât mai lung cu cât te vei deprecia mai mult. Să știi că vârful muntelui nu există pentru a-ți arăta cât ești de mic, ci există pentru a-ți oferi un scop. Nu e destul doar să stai și să privești la măreția muntelui, ci trebuie să-l urci, încet și constant. Orice lucru măreț a devenit măreț în timp, nu peste noapte. Nu-ți va fi ușor să urci. Trebuie să fii pregătit să urci, luînd în calcul că s-ar prea putea să dureze ani buni. Pas cu pas... la fel ca și o broască țestoasă dacă doar așa poți, doar să nu te oprești. S-ar prea putea să nu ajungi în vârf niciodată. S-ar prea putea să-ți epuizezi toate resursele la jumătatea muntelui. Dar chiar și așa, tot vei avea o priveliște mai bună decât ai acum.”
Cred că fiecare om are muntele lui. Eu am unul a cărui vârf e atât de sus încât nici măcar nu reușesc să-l văd darămite să mai sper să ajung pe el. Întotdeauna m-am măsurat pe mine în funcție de imensitatea asta ce-mi stă înainte și care nu e o problemă, ci mai degrabă un țel, unul care se uită la mine și mă provoacă întruna. Îmi place să cred că am început să-mi urc muntele, dar din păcate, în loc să merg încet și constant, mă pornesc cu avânt și obosesc repede, după care mă opresc să mă lupt cu mintea mea care nu încetează să-mi strige ”ce-a fost în capul tău?! Tu nu vezi de ce te-ai apucat?” O țin tot așa până când îmi adun iar destul curaj și iar merg la fel. În mod ridicol am impresia că doar pentru că nu sunt încă în vârf am eșuat. Dar dacă stau bine să mă gândesc, din locul în care sunt acum am o priveliște mult mai bună decât atunci când am pornit. Niciodată n-am să mă opresc să vreau să ajung în vârf pentru că nu suport gândul că e acolo și eu nu am ajuns pe el, dar nici n-am să consider că am eșuat dacă Adonai mă cheamă acasă înainte să ajung pe el.
Tot meditând am ajuns la concluzia că muntele ăsta a fost făcut pentru mine și nu eu pentru el, că nu eu sunt cea care se zbate să-l urce ci mai degrabă el mă urmărește ca să-l ating, oricât de ciudat ar suna asta.
Eu știu cine mi-a scos muntele în cale și știu cine mi-a inspirat inima să-l urce. Știu cine i-a făcut cărările colțuroase și mâinile mele în stare să se prindă de ele. Nu vreau credință să-mi mut muntele din loc, ci doar puterea să îl urc și înțelepciunea să nu renunț.
Mulțumesc Adonai pentru muntele ăsta.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Vreau să-L văd

Adonai Elohim a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi Etz HaChaim (pomul vieţii) în mijlocul grădinii, şi Etz HaDaat tov v'ra (pomul cunoştinţei binelui şi răului.) - Bereishit/ Geneza 2:9

Adonai a creat cadrul perfect pentru om și l-a creat bun, deci toți pomii din grădină erau buni, inclusiv pomul cunoștinței binelui și răului. Adonai nu a așezat pomul cunoștinței binelui și răului în grădină cu scopul de a-l ispiti pe om, ci pentru a-l încerca și a-i încerca ascultarea.
Știind acest lucru hanachash (șarpele) a mers la Chavah (Eva) și i-a spus: ”Ki yodea Elohim ki beyom acholchem mimenu venifkechu eineichem viheyitem ke'Elohim yod'ey tov v'ra. (Căci Elohim știe că în ziua în care veți mânca vi se vor deschide ochii și veți fi ca Elohim, cunoscând binele și răul.)
Acest lucru nu era o minciună, ci un adevăr. În momentul în care au mâncat din pom, ochii lor s-au deschis și au cunoscut binele și răul.
Adonai i-a creat orbi în ce privește răul, tocmai de aceea puteau să Îl vadă pe El, dar în momentul în care au păcătuit, ochii lor s-au deschis în ce privește binele și răul, dar s-au închis față de Adonai, motiv pentru care atunci când Adonai vine în grădină ei Îl aud, dar nu-L mai văd.
Adonai cunoaște binele și răul și poate să le catalogheze ca atare. Poate să condamne răul și să răsplătească binele, deoarece ochii Lui nu sunt întinați. În schimb, omul ajungând să cunoască binele și răul, fiind întinat de păcat poate să confunde una cu alta și să hotărască un anume rău că e bine sau un anume bine că e rău, dar asta nu-l oprește să hotărască asupra acelui lucru de parcă ar fi Însuși Adonai.
Ca să te aventurezi să faci judecată cu privire la un lucru, sau o situație, sau un om ai nevoie să ai caracterul lui Adonai, să-i fii asemenea Lui, să ai ochii Lui și inima Lui și doar atunci să vorbești.
Prin păcat omul a luat locul lui Adonai și a ajuns să condamne tot ce i se pare rău sau de neînțeles și să laude tot ce i se pare bun sau înțelept, pe când doar Adonai are acest drept.
Când te hrănești din pomul cunoștiinței binelui și răului, începi să vezi toate defectele și toate neajunsurile din caracterul celorlalți și implicit din tot ce te înconjoară și ți se pare că vezi bine, dar asta te împiedică să-L mai vezi pe Adonai, pentru că de fapt tu îți asumi puterea și dreptul lui Adonai, măcar că nu le ai.
În schimb dacă te hrănești din pomul vieții, devii interesat de cum poți să fii tot mai mult asemenea caracterului lui Dumnezeu, nu cum să obții puterea Lui sau dreptul să o exerciți.
Prin păcat am primit ”dreptul” ăsta de a vedea ce e bine și ce e rău și n-am cum să-l înlătur, dar pot să recunosc că nu am nici înțelegerea și nici inima corectă încât să judec ce mă înconjoară.
Nu știu de ce permite Adonai unele lucrui, dar e dreptul Lui să o facă și e datoria mea să mă supun, pentru că în final am acceptat să se facă voia Lui și să vină Împărăția Lui.
Eu pot să mă uit la lucruri, dar să înțeleg limitat. Nu am trăit o veșnicie, dar din cât am trăit am înțeles la fel cum spunea filozoful evreu Baruch Spinoza că sunt lucruri care pot fi în același timp, bune, dăunătoare și inutile, iar asta depinde de cui i se adresează și timpul în care i se adresează omului cu pricina. De exemplu muzica. Poate să fie bună pentru cel cu inima veselă, dăunătoare pentru cel care suferă și inutilă pentru un surd.
Urmând această logică recunosc că ar fi nevoie de toate cunoștiințele din lume și de ochi care să pătrundă până în adâncul cel mai adânc al inimii, ca să spun și să judec ce e bine pentru cineva și ce e rău.
Nu e locul meu să decid pentru nimeni la fel cum nu e locul nimănui să decidă pentru mine ce e bine și ce e rău, pentru că trebuie să fii Elohim ca să faci asta, iar eu nu am nici un alt dumnezeu în afară de Adonai ca să dea cuiva dreptul de a judeca trăirile sau deciziile mele. Doar El care S-a dat pe Sine Însuși pentru mine, doar El care mi-a creat sufletul și mi-a format inima în mâna Sa, doar El care știe fiecare gând și fiecare lucru în ce mă privește, poate să vină, să mă privească fără să aibă privirea mânjită de păcat și să decidă dacă am ales bine sau rău. Știu că El e drept în hotărârea Lui și nepărtinitor, de aceea am să las judecata în mâna Lui, pentru că i se cuvine doar Lui, iar eu am să fac ce pot și am să mă prind de Viață și am să mă hrănesc din ea, până când devin asemenea ei și orbesc față de păcat, până acolo că încep să-L văd pe El în tot și ochii mei nu mai sunt mințiți nici de circumstanțe și nici de ignoranță, ci Îl văd pe El.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Cuvinte pentru Singurul care le poate cuprinde

Deși m-ai adunat dintre cioburi, m-ai făcut un întreg,
Iar acum Fiul Tău mi-e frate bun, nu frate vitreg.
Ai săpat dânc în mine și Ți-ai ascuns tot cerul,
Din trupu-mi Templu Ți-ai făcut, iar din suflet altarul.

Din noaptea mea m-ai ridicat pe stâncă
Și-n inimă mi-ai pus un cântec ce mai îmi cântă încă...
Fără cuvinte m-ai strigat și nu cu urechile Te-am ascultat,
Pentru că m-ai primit mereu de parcă niciodată n-am plecat.

Tu îmi ești tot, deaceea strig de parcă niciodată n-am tăcut,
Deaceea Te caut de parcă niciodată altceva n-am vrut...
Respir de parcă Tu îmi sufli în plămâni
Și simt că Te ating mai mult decât dacă Te-aș stânge-n mâini.

Alerg de parcă niciodată nimic nu m-a oprit
Pe-un drum nemaiumblat de parc-ar fi bătătorit.
Culeg de parcă niciodată n-am pierdut
Și să Te prind cu tot ce sunt chiar și pe mine mă înfrunt.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה