My Jewelry box - made by Alexandra Pasca

Mulțumesc din suflet Alexandra pentru rabdare si pentru ca ai reusit sa redai ce voiam eu. Bless you!

Yom HaShoah

Astăzi este Yom HaShoah, ziua comemorării holocaustului. Nu îmi place să scriu despre asta, la fel cum nu cred că face plăcere nimănui care are măcar o fărâmă de respect pentru viață în sine, ca să nu mai vorbim de viața poporului lui Adonai.
 Nu îmi place să îmi amintesc... mă înfior de fiecare dată când îmi vin în minte sutele de fețe pe care m-am obligat să le întipăresc în mine pentru că nu mai era nimeni să-și amintească existența lor curmată prea repede de naziști și de antisemiți. Nu îmi place să-mi amintesc, dar n-am nici un drept să uit...
Ca să vorbesc despre subiectul acesta este la fel cum aș vorbi despre o rană deschisă în sufletul meu, dar nu una pe care vreau să mi-o vindece nimeni pentru că însăși durerea respectivă îmi ține trează conștiința față de poporul lui Elohim.
Acum 23 de ani, Adonai a sădit în mine poporul Lui cu rădăcini pe care nu poate să le mai scoată nimeni niciodată, tocmai prin imagini cu exterminările de la Auschwitz. Aveam 7 ani și mă uitam la Tele-Enciclopedia și imaginile respective nu m-au traumatizat: m-au trezit și nu mi-au mai dat voie niciodată să îmi feresc privirea oricât de mult am auzit de-a lungul timpului: ”da cum poți să te uiți la așa ceva?!”, de parcă aș fi fost o sadică și îmi făcea plăcere. Nu mi-a făcut plăcere. Din contră, dar ce drept aveam eu să nu suport să le văd când alții nu au suportat să le trăiască dar totuși le-au trăit?
Am început să caut obsedată de-a dreptul, să găsesc dacă va fi cu putință măcar un supraviețuitor al holocaustului... voiam să-mi cer iertare cumva, oricât de nedrept ar fi sunat și aveam senzația că doar când voi întâlni unul voi găsi un pic de alinare. În căutarea mea mi-am cărat ba familia, ba prietenii prin locuri macabre pentru unii și cu ocazia asta le mulțumesc că nu s-au oprit să mă sprijinească oricât le era de greu să înțeleagă.
Am mers în multe locuri unde credeam că am șanse să găsesc supraviețuitori, dar n-am găsit nici unul și tot sufeream pe tema asta și îi spuneam lui Adonai că deja nu mai am nici o șansă să găsesc vreunul în viața și nu știu ce să fac cu toată durerea pe care am adunat-o cu grijă atâția ani ca să îi înțeleg rostul, dar Îl simțeam că mă tot îndeamnă să aștept. Și am așteptat până în 2007 când am fost la Satu-Mare ca să vizitez cimitirul evreiesc de acolo și le mulțumesc Pastorului Rareș Călugăr și echipei care m-a însoțit deși nu prea vedeau rostul la a ne uita la niște morminte, dar am simțit cu toată inima mea că trebuie să merg și am mers.
Când am ajuns acolo am văzut că de fapt erau două cimitire nu unul și erau așa de imense încât aveam senzația că mă pierd printre atâtea pietre de mormânt. Erau câteva care erau îngrijite, dar cele mai multe erau uitate de timp și m-am apucat aproape bezmetic să pun pietre pe toate mormintele, simbol al aducerii aminte pentru evrei, însă mi-am dat seama că ar dura zile bune să termin și m-am oprit. La un momentdat am văzut printre pietre un grup destul de mare, toți adunați în jurul unui mormânt și n-am îndrăznit să mă apropiu ca să nu le stric momentul, dar am tot stat și m-am uitat la ei până când a venit un om (am aflat mai apoi că era Rabinul) și a întrebat pe cineva dintre noi dacă suntem evrei. Răspunsul a fost ”nu” și omul a stat și ne-a analizat o vreme, după care a întrebat foarte curios ”păi și atunci de ce sunteți aici?” La care răspunsul a fost ”am venit cu ea!” - adică eu. Rabinul s-a uitat la mine fără să mă întrebe nimic după care îi spune Pastorului ”noi mergem și în celălalt cimitir, dar dacă vreți pe urmă, veniți cu noi la Sinagogă.” A zâmbit și s-a întors la grupul pe care-l însoțea. Eu n-am așteptat să ne zică de două ori și am fost tot după ei fără să spun nici un cuvât măcar. Am mers în cel de-al doilea cimitir și abia atunci am văzut că în mijlocul grupului era o bătrânică de vreo 1,50 m și tot grupul stătea în jurul ei de parcă o păzeau. Bătrânica a mers la Nicoleta, soția Pastorului meu și a întrebat-o de ce suntem acolo și Nicoleta i-a răspuns tot arătând spre mine. Femeia s-a oprit, s-a uitat la mine și eu în pământ, dar n-a zis nimic.
După ce am umblat în lungul și latul celor două cimitire, am mers la Sinagogă.
 Rabinul ne tot povestea istoria locului și ne tot arăta unde s-au făcut modificări și eu am ieșit un pic afară să respir că pentru un motiv necunoscut mie, îmi venea să plâng. Afară, în partea stângă cum intri, era o placă din marmură neagră pe care era scrise multe nume ale evreilor din Satu-Mare ce au murit în timpul holocaustului și m-am apropiat să le citesc când am simțit pe brațul meu o mână iar când m-am uitat mai bine, avea pe braț un număr însemnat cu o cerneală de un albastru verzui. Bătrânica din grupul de mai devreme era o supraviețuitoare a holocaustului și venise împreună cu toți copiii și nepoții ei din Israel, pentru prima dată de când coșmarul ei se terminase. M-a întrebat în ebraică de ce iubesc poporul lui Adonai dar n-am putut să îi răspund. M-am apucat de plâns și mi-am tot cerut iertare vreun minut. Ea m-a întrebat de ce îmi cer iertare și i-am răspuns că pentru tot ce i-au făcut românii. Femeia a început și ea să plângă și a spus ”am știut eu că nu mă lasă HaShem să mor până când nu îmi spune cineva măcar odată că le pară rău!” M-a îmbrățișat femeia în timp ce toată familia ei stătea nedumerită de ce plângem. A mai stat o vreme până când mi-a arătat pe piatră numele scris a fiecărui membru din familia ei care a fost ucis, ea râmânând singura în viață dintre 6 frați. Atingea cu degetele tremurânde fiecare nume și îmi spunea ”ăsta a fost verișorul meu... era un copil așa vesel”, mai atingea un nume și spunea ”asta a fost sora mea... și-a dorit așa de mult să se căsătorească.” Eu nu mai ziceam nimic. Nu mai era oricum nimic de zis. Când a plecat i-am spus doar că nu voi uita niciodată și ea mi-a zâmbit și a spus ”acum pot să mor liniștită!„
Am ținut în mine de atunci lucrurile astea precum o comoară pe care n-am să o dau nimănui, dar astăzi mi-am amintit de bătrânica mea, la fel cum îmi amintesc de fiecare Yom HaShoah și îi mulțumesc lui Adonai că am putut să întâlnesc un om care s-a întors din iad și încă zâmbea.
N-am să uit, oricâte zile mi-ar da Adonai să trăiesc pe pământ. N-am nici un drept să uit...
Anul acesta e un an de aducere aminte pentru mine și în luna august am să merg la Auschwitz, loc pe care mi-am dorit mult să-l vizitez și am să încerc să cuprind în mine cât de mult pot din toată suferința ce a fost indusă poporului lui Adonai și implicit Lui. Mă duc să-mi amintesc de durerea Lui pentru ei și să nu uit niciodată că Dumnezeul meu e Dumnezeul lui Israel!
Poate că pentru mulți e plictisitor și fără sens articolul ăsta, dar astăzi e o zi de aducere aminte pentru evrei și ne-evreica asta (adică eu) a vrut azi să-și amintească împreună cu ei că nu trebuie să uite niciodată.


Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Mesaj pentru mesianici

Nu aveam de gând să scriu astăzi dar mă simt oarecum obligată să o fac, pentru că am auzit de două ori cum ”mesianicii” au făcut crize de nervi când unii, fără intenții ascunse sau cu vreo urmă de viclenie sau gând de ceartă, au îndrăznit să le ureze: ”Hristos a înviat!”.
Motivul supărării? - Că nu au ținut cont de identitatea celui căruia se adresau și în loc să folosească, așa cum era CORECT (a se înțelege ironia), terminologia ebraică, au folosit-o pe cea grecească.
Rezultatul? - Unul a fost numit ignorant și nesimțit iar ce-a dea doua persoană la care mă refer a fost numită indirect ”fără minte”.
Reacția mea la toate astea? - Acest articol pe care-l scriu pentru mesianici. Dar fiind conștientă că vor fi atât creștini care vor citi aceste lucruri cât și evrei ce nu cred în Yeshua, pentru ambele categorii vreau doar să spun că aș putea scrie romane întregi despre ereziile și basmele în care cred, deci să nu cumva să aibă impresia că se găsesc unii mai sus decât alții.
Ce-mi dă dreptul mie personal să scriu aceste lucruri?

1. 

Să-l parafrazez fără nici o rușine pe Pavel sau Shaul (ca să nu se simtă lezați unii): ”Fiindcă eu, care altădată eram dintre goyim din naștere, numită shiksah (femeie necurată dintre neamuri, termen pe care evreii il folosesc când se referă la o neevreică) de către cei tăiați împrejur, îmi aduc aminte că în vremea aceea eram fără HaMashiach, fără drept de cetățenie în Israel, străină de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Adonai în lume. Dar acum, în Yeshua HaMashiach, eu care odinioară eram departe am fost apropiată prin Sângele lui HaMashiach. (Efeseni 2:11-13). În primul rând El mă îndreptățește ca să vorbesc, respectiv să scriu.

2. 

Pentru că nu vorbesc ca una care iubește doar să critice ci pentru că iubesc evreii și mai ales pe cei ce cred în Yeshua, adică evreii mesianici.

3. 

Pentru că așa cum oi fi eu: shiksah și goyishe nar (cine înțelege să înțeleagă), am primit harul, după multe, multe, multe insulte din partea evreilor pentru că purtam Numele lui Hristos - Cristina, să fiu nu doar acceptată dar și învățată de către Talmud Chocom-i cu renume în Iudaism până acolo că puțini sunt cei care pot să ducă până la capăt cu mine o discuție halachică și nu spun aceste lucruri ca să mă laud, că dacă ar fi să încep, mi-ar lua mai mult spațiu decât am eu timp, dar știu cu toată inima mea că nimic din aceste lucruri nu mă face să stau în picioare în fața Celui ce a murit și înviat pentru mine: prin har am fost mântuită!


                                                                    Dragi mesianici,
atât cei născuți evrei cât și cei care v-ați lipit de poporul Lui Adonai din pricina Evreului Suprem, Yeshua, pe care cred cu toată inima că Îl iubiți și de dragul Lui v-ați pus inima să înțelegeți căile Lui în mod autentic. Mă bucur să aud despre tot mai mulți că învață ba despre Sărbătorile lui Adonai, ba că devin shomer Shabat (păzitori ai sabatului) și shomer Torah și cinste vouă pentru acest lucru, dar sfatul meu ar fi să nu vă opriți să învățați, mai ales cei care din prea multă învățătură se cred undeva pe o scară mai înaltă a rasei umane, statut ce, după părerea lor, le dă dreptul să disprețuiască umblarea celor mai puțin luminați în cele sfinte.
Fraților, în primul rând și aceia dintre voi care v-ați născut evrei, tot în familii seculare v-ați născut și a fost nevoie să vă învățați Iudaismul după ce L-ați cunoscut pe Mashiach și o spun asta susținut de statistici, pentru că în România evreii ortodocși (nu mă refer la ortodoxismul creștin și nici la evreii wanna bees care devin religioși în urma unui kiruv și aderă la culte, gen chabad sau breslov) sunt pe cale de dispariție, majoritatea evreilor ce locuiesc azi în România fiind aproape asimilați și o știți cu toții nu trebuie să v-o spun eu. Deci, dacă până și voi, care sunteți clar pe o treaptă mai sus deoarece știți că Geneza e Bereishit și puteți să recitați pe de rost Aseret HaDvarim (cele 10 porunci), nu v-ați născut învățați ci ați învățat pentru că ați vrut să cunoașteți mai mult din El, atunci faceți-mi bucuria și nu disprețuiți nici pe aceia care tot din dragoste pentru Kadosh Baruch Hu mărturisesc: ”Hristos a înviat!„ pentru că nu o fac spre jignirea voastră atotcunoscătorii, ci o fac pentru că vestesc un adevăr. Știu că e șocant, dar mesianismul nu este despre a vă recunoaște, celor ce vă identificați cu acest termen, superioritatea, ci este despre Mashiach.
Dacă El nu s-a simțit jignit de mine când L-am strigat cum am știut eu să-i zic și a venit la mine fără să se uite că nu am sânge evreiesc și mi-a dat Sângele Lui Dumnezeiesc. Dacă El nu a disprețuit identitatea celor ce au ales să-L urmeze și a pus în venele lor un Sânge de Dumnezeu, din pricina acelui Sânge trebuie să îl prețuiesc pe cel care-l poartă, chiar dacă sunt evreu.
Dragii mei, pe un mesianic nu-l definește snobismul și nici aroganța, ci faptul că Îl urmează pe Mashiach, de dragul căruia și dacă îi vine să scrâșnească din dinți la fiecare perlă spusă de creștini, tace. Yeshua știa totul și pentru asta nu i-a disprețuit pe cei cărora le vorbea pentru puțina lor înțelegere deși de multe ori Își punea mâna în cap când îi auzea, dar dragostea este mai mare decât atât.
Fraților dacă un creștin spune un adevăr, cum ar fi acela că Yeshua a înviat, eu nu pot decât să-i răspund că e adevărat că a înviat, pentru că nu corectitudinea exprimării este focusul ci mesajul, iar acela este că El a înviat!
Dragilor știu că nu e ușor să vă păstrați identitatea între atâtea aberații și nici nu e ușor să-ți pui deoparte ani de zile de studiu ca să ajungi să pricepi măcar cu un cuvânt mai mult din măreția Lui. Știu ce înseamnă nopți nedormite de studiu și dispreț din toate părțile pentru un stil de viață pe care îl alegi tot de dragul Lui, dar le pun jos toate și le consider în zadar, dacă îi întristez pe aceia pe care Îi iubește El prin aroganța mea sau că vreau să am dreptate.
Dacă aș vrea să se înțeleagă ceva, atunci acel lucru este că voi, mesianicii sunteți în inima mea ca și cei care sunt singurii lângă care pot să-mi las garda jos în ce privește felul de închinare și înțelegerea. Știu că mă adresez unor oameni maturi, deoarece e nevoie de maturitate să vrei să-L cunoști mai intim pe Yeshua, de aceea vă rog pentru dragostea Lui, smeriți-vă inimile și la vremea potrivită, dacă e nevoie, El are să vă înalțe.
Înțeleg că inevitabil am jignit cu mesajul meu pe cineva, de aceea aș îndemna să se citească ce am scris (nu ceea ce nu am scris) de 4 chiar 5 ori și doar când sigur s-a înțeles, să mi se scrie mesaje despre cât sunt de ”înșelată„ cu privire la multe lucruri. Îmi cer iertare în avans celor ce se simt ofensați de vorbele mele, dar în loc să mă judecați sau ”învățați”, mai bine rugați-vă pentru mine și sigur Cel ce cunoaște inimile și gândurile oamenilor poate să mă lumineze cu Adevărul Lui și pe mai departe.
Kol HaBrachot haverim sheli!


Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Ajutor pentru Gabriela Tudorache

Am fost rugată prin intermediul unui comentariu să scriu un articol despre ACEASTĂ CAUZĂ însă am preferat să postez descrierea găsită chiar pe blogul ei și să îndemn pe oricine se simte cercetat, să ajute cum poate această femeie.
Rugăciunea e bună și de folos și învățătura la fel dar să nu uităm: CREDINȚA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ, sau doar vorbe fără nici o substanță. De aceea sper ca Adonai să vă atingă inimile și să binecuvântați fără prea mare efort o persoană care chiar are nevoie.
Deși dânsa consideră că nu-și pierde speranța deoarece îi are ca și protectori pe ”Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe Sfântul Nectarie, şi, de asemenea, pe Maica Domnului”, eu aș vrea să știe prin această încercare că Îl are ca și protector pe Însuși Fiul Dumnezeului Celui Viu și El este singurul care o poate ajuta.

Cuvinte cu sâmbure din Sfânta Scriptură ne spun: "Credinţa fără fapte este moartă" (Iacob cap. 2, v. 26). Suntem în Postul Sfintelor Paşti, o perioadă în care, dacă vrem, putem să facem credinţa mântuitoare, adăpând-o cu fapte vii. Gabriela Tudorache, un om suferind, are nevoie de ajutorul nostru ca să-şi recapete lumina ochilor.

Gabriela Tudorache, cu o voce atât de blândă de parcă n-ar fi una pământească, îşi începe povestea: "Viaţa s-a schimbat radical după instalarea bolii. Până atunci, eram un om care se putea odihni, puteam dormi o noapte întreagă, nu ştiam ce înseamnă durerile de cap. Eram altfel, mai veselă, mai energică. Acum sunt un om la 42 de ani, dar mă simt ca şi cum aş avea dublul vârstei."

De cinci ani, femeia poartă povara unui meningiom, adică a unei tumori cerebrale benigne care strangulează nervul optic şi creşte în fiecare an cu aproximativ 2-3 milimetri. Fără intervenţie chirurgicală, tumora duce la orbire. În ţară, nu există aparatura necesară pentru o astfel de operaţie de mare precizie şi fineţe, iar costurile în străinătate sunt foarte mari. Şi totuşi speranţă există: medicii din ţară i-au indicat Gabrielei Tudorache Institutul Internaţional de Neuroştiinţe (INI) din Hanovra, Germania, mai exact pe prof. dr. Rudolf Fahlbusch.

Momentan, Gabriela nu mai vede deloc cu ochiul drept, iar pe cel stâng, spune că, "încet, încet, se aşterne, o ceaţă, ca o perdea, care nu mă lasă să văd. Cel mai rău mă supără lumina, mai ales când ies afară. Se dublează imaginea. Nu mai ştiu ce înseamnă să nu mă mai doară capul. Eu adorm numai cu somnifere, şi nici cu acestea decât câteva ore. Corpul s-a obişnuit cu ele şi nu prea mai răspunde la efectele lor".

Neputinţa bolii sau boala neputinţei

În luna septembrie a anului trecut, Gabriela a mers la o consultaţie la medicul german, venit în ţară pentru a ajuta şi alţi pacienţi, prilej cu care a fost programată pentru luna februarie a acestui an pentru operaţie în Hanovra. "Profesorul Fahlbusch mi-a spus că, în ciuda faptului că nu este o operaţie uşoară, o să fie o reuşită, pentru că nimeni nu a plecat de la dumnealui, operat fiind, şi să aibă probleme mai apoi. Parcă de atunci am prins curaj", povesteşte femeia. Doar că realitatea i-a întins o altă capcană care să-i distrugă şi bruma de speranţă pe care o căpătase. În ciuda eforturilor financiare, modesta familie Tudorache nu a reuşit să strângă cei 35.000 de euro, cât costă operaţia (fără cazare şi fără cele minim 20 de zile de şedere pentru controalele care se impun), preţul care trebuie plătit pentru ca mama lui Adrian, de 23 de ani, şi a lui Mihail Sebastian, de 13 de ani, să poată vedea din nou lumina zilei.

"Mă deranjează neputinţa din cauza banilor, că nu pot să fac operaţia şi să fiu şi eu un om normal. Din fericire, am fost din nou programată pentru operaţie, în luna iulie, anul acesta, până atunci sper să stopeze boala, să nu se agraveze, şi să reuşesc să strâng banii. Cel mai mult mă sperie că nu ştiu ce o să fie după operaţie. Doresc să-mi văd copiii crescând, să ştiu că sunt bine. După ce o să fac operaţia, următorul pas ar fi să merg să-i mulţumesc Domnului, că poate mă va ajuta, aşa cum m-a ajutat şi până acum", mărturiseşte cu lacrimi Gabriela.

"Nu îmi pierd speranţa"

Chiar dacă este bolnavă, femeia nu şi-a pierdut demnitatea. Blândă, deschisă, fără să-şi plângă de milă, Gabriela nu s-a izolat în durere, ci a deschis inimile multor oameni, sensibilizaţi de suferinţa ei. Datorită lor şi familiei sale găseşte în fiecare clipă puterea de a spera că într-o zi o să se bucure de lumină. Că o să vadă.

Până atunci, învaţă să se împace cu boala şi să tragă învăţăminte din această experienţă care i-a fost dat să treacă: "Mă rog foarte mult, merg la biserică, vorbesc cu preoţii. Dumnezeu ne mai dă şi încercări, ca să ne aducem aminte să preţuim ceea ce ni s-a dat.

Multă lume crede că a vedea este ceva normal, ca şi cum Dumnezeu ar trebui să ne dea neapărat lumina ochilor. Când vezi că ţi se poate lua, în câteva luni, un an, atunci preţuieşti foarte mult, îţi dai seama că nu mai contează nimic, chiar dacă poţi avea orice. Nu îmi pierd speranţa, pentru că îi am protectori pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe Sfântul Nectarie, şi, de asemenea, pe Maica Domnului, căreia îi cer ajutorul neîncetat."

Cei care doresc să o ajute pe Gabriela Tudorache sunt rugaţi să doneze în contul:

BCR - Ploieşti , Str. Mărăşeşti, nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT: RNCB RO BU

Titular cont Gabriela Tudorache. De asemenea, puteţi face donaţii online, însă mai multe detalii găsiţi pe blogul http://gabrielatudorache.blogspot.com/

De ce să rămâi cu Dumnezeu?

Săptămâna aceasta l-am rugat pe fratele meu mai mic, Cristian, să scrie ceva ce îi vorbește Adonai și spre bucuria mea a scris și am de gând să postez inima lui astăzi, inimă pe care sper să o simțiți din cuvintele lui.
Vreau să știti că am un frate minunat, nu pentru că este fratele meu, ci pentru că nu cunosc nici un om mai sincer în umblarea lui cu Adonai decât el și care deși a trecut prin greutăți pe care nu le pot descrie pentru că nici așa nu cred că le-ar pricepe mintea vreunui om, fratele meu nu și-a pierdut niciodată zâmbetul și nici speranța. El, Sergiu și Ema sunt oamenii mei preferați de pe toată planeta Pământ și cred că prin faptul că Adonai i-a pus în viața mea a fost felul Lui de a-mi spune că mă iubește.

Odată ce ai ajuns să Îl cunoști pe Dumnezeu, niciodată nu mai poți fi la fel. Noi, oamenii, credem că putem să facem jurăminte și legminte și să nu le ținem, dar Dumnezeu când face un legământ, El se ține de acel legământ pe care l-a făcut. Poți să încerci în frustrarea și imaturitatea ta să îi întorci spatele lui Dumnezeu găsindu-ți motive nesfârșite care să scuze de ce faci ceea ce faci, dar de fapt în firea ta tot ce vrei să faci e să păcătuiești. Te agăți de motive care există doar în capul tău dând vina pe Dumnezeu cu idei de genul: "Dumnezeu m-a părăsit; Dumnezeu nu mă mai ascultă " și ți le spui atât de mult încât ajungi să le crezi.
Imaginează-ți o situație în care stai cu soția ta în casă și tot strigi întruna ”unde ești? de ce m-ai părăsit?” și ea este atât de aproape de tine încât poți să îi simți respirația ei că îți atinge fața și tu nici măcar nu o vezi, darămite să mai simți și dintr-o dată o ignori și te prefaci că ea nu mai există.
Cu tot scenariul ăsta care deja a luat proporții atât de mari încât nu mai poți ține nimic sub control în viața ta, începi și cazi. Tu ai impresia la un moment dat că te ridici dar de fapt mai jos te adâncești. Amintește-ți de păcatele și rănile pe care le-ai avut când Dumnezeu te-a salvat și multiplică-le cu miile și vei înțelege că tot atât de mult te-ai adâncit din nou pentru că te-a cuprins păcatul.
Când L-ai scos pe Dumnezeu din viața ta, ai scos viața din tine și tot ce era viu și în creștere în viața ta moare.
M-am întors la Dumnezeu în 2001 și a fost cel mai frumos timp din viața mea. Au urmat 4 ani în care eram atât de apropiat de Dumnezeu încât nu puteam să nu Îl văd în fiecare lucru din viața mea. Tot ce îmi doream era să fiu cât mai aproape de El. Eram atât de îndrăgostit de El încât simțeam că inima și mintea mea sunt prea mici ca să cuprindă dragostea pe care i-o purtam lui Dumnezeu. Și totuși am căzut atât de tare încât am crezut că nu mă mai ridic niciodată, iar inima mea care odată era prea mică să poată cuprinde o dragoste așa de mare, acum era goală și uscată.
Se întâmplă un lucru foarte ciudat când Îl scoți pe Dumnezeu din viața ta și începi să păcătuiești,. Te cuprinde și te înfășoară atât de mult păcatul încât și dacă vrei să te întorci din drum nu mai ai
putere. Oricât ai încerca să cauți tărie să te ridici nu o găsești că doar ai scos tăria și puterea din viața ta.
Din 2005, când am avut brilianta idee de a merge pe cont propriu mai departe, au trecut șapte ani în care viața mea a fost un iad. În șapte ani pot să număr pe degete câte nopți am avut în care să dorm fără să mă trezesc cu sufletul plin de frică și teroare, panicat. Șapte ani în care nu m-am putut bucura de nimic, în care am uitat și să zâmbesc. Am dat pacea și bucuria pe lacrimi și durere, dragostea pe ură și neprihănirea pe păcat.
Când ajungi să cunoști măcar un pic din neprihănirea lui Dumnezeu, nu mai poți renunța la ea și chiar dacă L-ai scos pe Dumnezeu din viața ta, tânjești în fiecare zi după neprihănirea și pacea Lui. Nu mai poți nici să păcătuiești și nici să umbli în neprihănire și uite așa ești prins între două lumi.
Uitându-mă în spate la cei șapte ani, realizez că oricât de jos am crezut eu ca sunt, Dumnezeu niciodată nu a fost departe de mine. Niciodată nu a renunțat la mine chiar dacă eu am renunțat la El. A făcut un legământ cu mine și Dumnezeu este credincios și a ținut la legământul pe care l-a făcut cu mine.
Mi-au trebuit șapte ani să îmi deschid ochii și să Îl văd că e lângă mine - atât de tare am fost prins în păcatul meu.
Dacă vreodată îți vine vreo idee la fel de briliantă ca și a mea, crezând că îți este mai bine fără Dumnezeu, crede când îți spun că lângă Dumnezeu câștigi tot chiar dacă ai pierdut tot. Nimeni nu Îl poate da la o parte pe Dumnezeu din viața ta: numai tu .
Toată viața mea o să îmi aduc aminte de cei șapte ani, ani care și-au lăsat amprenta în viața mea și au lăsat răni adânci care în timp se vor vindeca, dar vor lăsa cicatrici. Dar când o să mă uit la acele cicatrici o să îmi aduc aminte de ce umblu cu Dumnezeu și o să le port cu mândrie.

Cristian Pop

Pesach Message

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה