Kyudo de performanță

De câteva zile am început să citesc despre kyudo, un stil de artă japonez a tragerii cu arcul, din care Adonai m-a învățat multe principii.
Există foarte multe stiluri de tragere cu arcul implementate în aproape fiecare cultură din lume însă ce m-a impresionat la kyudo este că se deosebește de toate celelate prin faptul că scopul nu este atingerea țintei ci stăpânirea de sine și stăpânirea arcului și a săgeții, chiar dobândirea înțelegerii că procesul de învățare este mai important decât atingerea țintei în sine.
Arcașul, în cazul kyudo, se concentrează pe a elimina orice așteptare de a atinge ținta și orice dezamăgire în cazul unui posibil eșec, focusul său fiind găsirea unei poziții cât mai bune și un mod de a ține arcul și săgeata până când arcașul simte că este nici o altă poziție în care s-ar așeza și nimic din ce ar mai putea face nu a rămas nefăcut, iar atunci săgeata este eliberată.
Procesul de învățare a acestei tehnici este lung, iar începătorul nu primește din prima zi un arc și o săgeată să tragă la țintă, ci există pași mulți până când doritorul devine arcaș.
Mai întâi se trece printr-un proces de observare a celor versați în kyudo începându-se cu un antrenament mintal a tuturor mișcărilor și tehnicilor necesare. După ce a observat destul, începătorul va primi un arc de cauciuc (gomuyumi) și va exersa mânuirea acestuia ca și cum ar fi un arc adevărat fără să primească o săgeată, pentru a se obișnui cu greutatea arcului , mărimea arcului și poziția necesară. Când antrenorul crede de cuviință, începătorul va primi permisiunea de a exersa cu un arc adevărat, primind și o săgeată, fiind așezat la o distanță destul de mică față de ținta sa ca să nu existe șansa de a rata ținta, astfel încât începătorul să nu aibă în minte atingerea țintei cât dobândirea tehnicii necesare. Abia în momentul în care începătorul a stăpânit tehnica respectivă este pus în fața unei ținte cu un diametru de 36 cm și stă la cel puțin 28 de metri distață de aceasta, distanța fiind diferită de la un dojo la altul sau în funcție de talentul și nivelul arcașului, ajungându-se până la o distanță de 60 m cu o țintă având un diametru de 158 cm. Există 3 nivele de îndemânare:
1. Toteki - săgeata atinge ținta.
2. Kanteki - săgeata străpunge ținta.
3. Zaiteki - săgeata trece prin țintă.

Ce m-a apucat de scriu despre toate astea și ce legătură au cu mine care n-am pus mâna pe un yumi (arc) niciodată? Ei bine, toată viața mea am simțit că stau în față la ținte pe care încerc să le ating, dar de cele mai multe ori am eșuat și rezultatul a fost că ori m-am învinovățit pentru lipsa mea de îndemânare, ori am dat vina pe faptul că am săgeți defecte care numa nu vor să îmi atingă ținta, ori că am fost pusă la o distanță așa de mare față de visele mele încât n-am cum să le ating oricât aș vrea și încerca eu, iar rezultatul a fost mereu același: eu mută în fața unei ținte pe care din țel mi-a devenit povară, pe care o disprețuiesc pentru că e de neatins dar tot stă în calea mea și mă disprețuiesc pe mine care nu sunt în stare să o ating. Și așa mută și cu o inimă răzvrătită ba pe cine mi-a pus ținta în cale, ba pe arcul din mână, ba pe Antrenorul care așteaptă prea mult de la mine am tot așteptat ca după ce voi fi murmurat destul, Adonai se va sătura de mine și ori mă va face normală și să-mi doresc lucruri normale, ori va face așa încât să mă apropiu ori eu de țintă ori ea de mine dar măcar să simt eu că am măcar o șansă, ori că mă învață să fiu toboșar și nu arcaș că da de va înțelege după ce eșuez destul că nu e de mine trasul cu arcul.
Baruch HaShem că El nu se uită la talentul meu înnăscut pentru răzvrătire și nici la geniul meu în a murmura împotriva la tot, ci se uită la mine și deși vede o grămadă de pământ fără formă se gândește la vasul pe care-l va face cu nimicul meu și nu se dă în spate de la nimic până când nu-și atinge scopul. Iar scopul Lui nu este să mă umilească pe mine cu o țintă de neatins care îmi zace în față, ci scopul Lui este să mă învețe să trag cu arcul și să ajung nu doar să-mi ating ținta ci să trec prin ea indiferent la ce distanță aș fi nevoită să stau de ținta mea.
Arcașul nu este arcaș pentru că trage la țintă, ci arcașul este arcaș pentru că știe să mânuiască arcul și săgeata care i s-au dat. Scopul lui Adonai este să mă învețe pe mine să fiu arcaș nu să mă culc pe o ureche după ce am atins din greșeală ținta, deoarece după fiecare țintă atinsă se va ridica o alta și după fieare vis împlinit se va naște un altul.
La fel ca în kyudo, în viața mea trebuie să nu sar pașii esențiali. Mai întâi trebuie să observ și să învăț de la alții cum își ating ținta. Apoi trebuie să mă obișnuiesc cu mărimea și greutatea la ceea ce mi s-a pus la dispoziție ca să pot să ating ținta. Trebuie să-mi evaluez tot ce am și să le dezvolt până în punctul în care pot fi folosite. Apoi trebuie să-mi aleg ținte mici și ușor de atins ca să pot să mă concentrez pe a mă disciplina în a învăța tehnica și nu neapărat a atinge ținta. La antrenamentul ăsta nu este limită de timp. Sunt gata doar când crede Adonai că sunt gata și doar în momentul respectiv mă lasă să trag la o țintă reală și de la o distanță reală. De cele mai multe ori voi rata, dar trebuie să învăț să nu fiu dezamăgită pentru că scopul nu este ținta ci procesul de învățare. Trebuie să înțeleg că nu există opțiunea de a deveni toboșar că n-am talent la tras cu arcul, există doar opțiunea că voi exersa și voi eșua de câte ori este nevoie până când am să ajung la nivelul de îndemânare Zaiteki unde săgeata trece prin țintă nu doar o atinge.
Nu am nimic de pierdut. Nu voi fi mai puțin arcaș dacă nu voi atinge niciodată ținta, ceea ce mă face pe mine arcaș este că am un arc și o săgeată și știu să le mânuiesc. Eu nu sunt mai puțin a Lui Adonai pentru că nu sunt desavârșită, ce mă face pe mine să fiu a Lui este că nu mă opresc să folosesc tot ce mi s-a dat ca să încerc să ating ținta.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה