Adonai - tot ce am nevoie

Dumnezeu este cetăţuia mea cea tare, şi El mă călăuzeşte pe calea cea dreaptă. El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor, şi El mă aşează pe locurile mele cele înalte. Îmi deprinde mâinile la luptă, şi braţele mele întind arcul de aramă. Tu îmi dai scutul mântuirii Tale, şi ajung mare prin bunătatea Ta. Lărgeşti drumul sub paşii mei, şi picioarele mele nu se clatină. Urmăresc pe vrăjmaşii mei, şi-i nimicesc, nu mă întorc până nu-i nimicesc. Îi nimicesc, îi zdrobesc, de nu se mai scoală; cad sub picioarele mele. - 2 Samuel 22:33-39

Trec printr-o perioadă mai confuză şi până azi mă tot ameţeam că trec prin pustiu, că Adonai tace şi nu ştiu ce urmează ... în fine, victimizam aiurea. Citind versetele astea am înţeles că nici nu trebuie să ştiu unde mă duce, mi-e destul să ştiu că El este Cel care mă duce, Cel care mă călăuzeşte. Dacă rămân în voia Lui, nu trebuie să ştiu ce urmează pentru că oricare ar fi următorul pas, va fi călăuzit de El.
Dacă rămân în El sunt ca şi într-o cetate întărită (Ps 31:21) şi aşa, apărată de zidurile Lui, merg călăuzită de El, merg orbeşte pentru că Îl cunosc pe Cel care îmi spune unde să pun piciorul şi ştiu că El mă călăuzeşte pe calea cea dreaptă, chiar dacă nu e calea cea mai simplă, sau cea mai rapidă: e calea cea dreaptă.
El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor când simt că sunt gata să mă prăbuşesc. Toată puterea cerboaicelor stă în picioare. Sunt făcute în aşa fel încât să poată să urce pe locuri înalte unde atacatorii lor nu sunt în stare să urce. Poate că nu am arme de atac ca şi duşmanul meu, dar am picioare care să mă urce pe pe locurile mele înalte. Adonai este înălţimea pe care urc. Da, la punctul acesta când toată apărarea mea este în a fugi, fug de duşman, dar fug cu excelenţă :). Acolo unde el îşi pierde suflarea pe urmele mele, eu pot să urc la Locul meu înalt, la Cetăţuia mea. Până când nu ştiu să lupt, singurul meu sistem de apărare este să fug pe înălţimi, să fug la Adonai. Dar Adonai nu mă lasă la stadiul acesta. În cetatea întărită, El îmi deprinde mâinile la luptă. Nu mă trimite în luptă nepregătită. Mă învaţă să lupt şi mă învaţă să lupt bine, aşa încât mîinile mele ajung să întindă arcul de aramă! Adonai este un războinic desăvârşit şi nu se lasă până când nu face din mine o replică a Sa. Când mâinile mele ştiu să lupte, nu mă trimite descoperită la atacuri, El îmi dă scutul mântuirii Sale. Orice ar vrea să lovească în mine se va lovi de mântuirea Lui, deci va fi fără putere.
Pe drumul pe care merg face minuni ca nu cumva să cad. EL LĂRGEŞTE DRUMUL SUB PAŞII MEI ca picioarele mele să nu se clatine. Versetul ăsta îmi aminteşte de Romani 5:20 "unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult". Dacă din pricina slăbiciunii mele ajung să mă clatin pe drumul pe care m-am pornit, El care este Calea mea şi drumul meu, El se lărgeşte pe Sine din dragoste pentru mine, nu pentru că eu aş fi ceva, ci pentru că El a început o lucrare în mine şi nu se va lăsa până când o va sfârşi! El nu ştie să renunţe.
După ce face toate aceste lucruri, face o minune şi mai mare. El face ca prada să devină vânător. Schimbă însăşi natura lucrurilor în aşa fel că de unde fugeam de duşman să mă ascund, mă face să merg să-l urmăresc şi să nu mă întorc până când nu îl nimicesc. Trebuie să îi seamăn lui Yeshua care s-a arătat să nimicească lucrările celui rău (1 Ioan 3:8). Asta nu înseamnă să merg să caut luptă cu satan tot timpul, dar nici nu o să fug de el toată viaţa.
Adonai este drept. El nu m-a scos din mâinile celui rău ca să mă lase să fiu o victimă sigură în calea răului. Nu, Adonai devine totul pentru mine şi prin El, eu trebuie să fiu biruitoare nu victimă.
Dacă rămân în Adonai nu am nici un motiv să fiu înfrântă, dar trebuie să pot spune ca şi Yeshua că cel rău "nu are nimic în mine" (Ioan 14:30).

Bat Melech בת מלך
Cristina