Mesaj pentru mesianici

Nu aveam de gând să scriu astăzi dar mă simt oarecum obligată să o fac, pentru că am auzit de două ori cum ”mesianicii” au făcut crize de nervi când unii, fără intenții ascunse sau cu vreo urmă de viclenie sau gând de ceartă, au îndrăznit să le ureze: ”Hristos a înviat!”.
Motivul supărării? - Că nu au ținut cont de identitatea celui căruia se adresau și în loc să folosească, așa cum era CORECT (a se înțelege ironia), terminologia ebraică, au folosit-o pe cea grecească.
Rezultatul? - Unul a fost numit ignorant și nesimțit iar ce-a dea doua persoană la care mă refer a fost numită indirect ”fără minte”.
Reacția mea la toate astea? - Acest articol pe care-l scriu pentru mesianici. Dar fiind conștientă că vor fi atât creștini care vor citi aceste lucruri cât și evrei ce nu cred în Yeshua, pentru ambele categorii vreau doar să spun că aș putea scrie romane întregi despre ereziile și basmele în care cred, deci să nu cumva să aibă impresia că se găsesc unii mai sus decât alții.
Ce-mi dă dreptul mie personal să scriu aceste lucruri?

1. 

Să-l parafrazez fără nici o rușine pe Pavel sau Shaul (ca să nu se simtă lezați unii): ”Fiindcă eu, care altădată eram dintre goyim din naștere, numită shiksah (femeie necurată dintre neamuri, termen pe care evreii il folosesc când se referă la o neevreică) de către cei tăiați împrejur, îmi aduc aminte că în vremea aceea eram fără HaMashiach, fără drept de cetățenie în Israel, străină de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Adonai în lume. Dar acum, în Yeshua HaMashiach, eu care odinioară eram departe am fost apropiată prin Sângele lui HaMashiach. (Efeseni 2:11-13). În primul rând El mă îndreptățește ca să vorbesc, respectiv să scriu.

2. 

Pentru că nu vorbesc ca una care iubește doar să critice ci pentru că iubesc evreii și mai ales pe cei ce cred în Yeshua, adică evreii mesianici.

3. 

Pentru că așa cum oi fi eu: shiksah și goyishe nar (cine înțelege să înțeleagă), am primit harul, după multe, multe, multe insulte din partea evreilor pentru că purtam Numele lui Hristos - Cristina, să fiu nu doar acceptată dar și învățată de către Talmud Chocom-i cu renume în Iudaism până acolo că puțini sunt cei care pot să ducă până la capăt cu mine o discuție halachică și nu spun aceste lucruri ca să mă laud, că dacă ar fi să încep, mi-ar lua mai mult spațiu decât am eu timp, dar știu cu toată inima mea că nimic din aceste lucruri nu mă face să stau în picioare în fața Celui ce a murit și înviat pentru mine: prin har am fost mântuită!


                                                                    Dragi mesianici,
atât cei născuți evrei cât și cei care v-ați lipit de poporul Lui Adonai din pricina Evreului Suprem, Yeshua, pe care cred cu toată inima că Îl iubiți și de dragul Lui v-ați pus inima să înțelegeți căile Lui în mod autentic. Mă bucur să aud despre tot mai mulți că învață ba despre Sărbătorile lui Adonai, ba că devin shomer Shabat (păzitori ai sabatului) și shomer Torah și cinste vouă pentru acest lucru, dar sfatul meu ar fi să nu vă opriți să învățați, mai ales cei care din prea multă învățătură se cred undeva pe o scară mai înaltă a rasei umane, statut ce, după părerea lor, le dă dreptul să disprețuiască umblarea celor mai puțin luminați în cele sfinte.
Fraților, în primul rând și aceia dintre voi care v-ați născut evrei, tot în familii seculare v-ați născut și a fost nevoie să vă învățați Iudaismul după ce L-ați cunoscut pe Mashiach și o spun asta susținut de statistici, pentru că în România evreii ortodocși (nu mă refer la ortodoxismul creștin și nici la evreii wanna bees care devin religioși în urma unui kiruv și aderă la culte, gen chabad sau breslov) sunt pe cale de dispariție, majoritatea evreilor ce locuiesc azi în România fiind aproape asimilați și o știți cu toții nu trebuie să v-o spun eu. Deci, dacă până și voi, care sunteți clar pe o treaptă mai sus deoarece știți că Geneza e Bereishit și puteți să recitați pe de rost Aseret HaDvarim (cele 10 porunci), nu v-ați născut învățați ci ați învățat pentru că ați vrut să cunoașteți mai mult din El, atunci faceți-mi bucuria și nu disprețuiți nici pe aceia care tot din dragoste pentru Kadosh Baruch Hu mărturisesc: ”Hristos a înviat!„ pentru că nu o fac spre jignirea voastră atotcunoscătorii, ci o fac pentru că vestesc un adevăr. Știu că e șocant, dar mesianismul nu este despre a vă recunoaște, celor ce vă identificați cu acest termen, superioritatea, ci este despre Mashiach.
Dacă El nu s-a simțit jignit de mine când L-am strigat cum am știut eu să-i zic și a venit la mine fără să se uite că nu am sânge evreiesc și mi-a dat Sângele Lui Dumnezeiesc. Dacă El nu a disprețuit identitatea celor ce au ales să-L urmeze și a pus în venele lor un Sânge de Dumnezeu, din pricina acelui Sânge trebuie să îl prețuiesc pe cel care-l poartă, chiar dacă sunt evreu.
Dragii mei, pe un mesianic nu-l definește snobismul și nici aroganța, ci faptul că Îl urmează pe Mashiach, de dragul căruia și dacă îi vine să scrâșnească din dinți la fiecare perlă spusă de creștini, tace. Yeshua știa totul și pentru asta nu i-a disprețuit pe cei cărora le vorbea pentru puțina lor înțelegere deși de multe ori Își punea mâna în cap când îi auzea, dar dragostea este mai mare decât atât.
Fraților dacă un creștin spune un adevăr, cum ar fi acela că Yeshua a înviat, eu nu pot decât să-i răspund că e adevărat că a înviat, pentru că nu corectitudinea exprimării este focusul ci mesajul, iar acela este că El a înviat!
Dragilor știu că nu e ușor să vă păstrați identitatea între atâtea aberații și nici nu e ușor să-ți pui deoparte ani de zile de studiu ca să ajungi să pricepi măcar cu un cuvânt mai mult din măreția Lui. Știu ce înseamnă nopți nedormite de studiu și dispreț din toate părțile pentru un stil de viață pe care îl alegi tot de dragul Lui, dar le pun jos toate și le consider în zadar, dacă îi întristez pe aceia pe care Îi iubește El prin aroganța mea sau că vreau să am dreptate.
Dacă aș vrea să se înțeleagă ceva, atunci acel lucru este că voi, mesianicii sunteți în inima mea ca și cei care sunt singurii lângă care pot să-mi las garda jos în ce privește felul de închinare și înțelegerea. Știu că mă adresez unor oameni maturi, deoarece e nevoie de maturitate să vrei să-L cunoști mai intim pe Yeshua, de aceea vă rog pentru dragostea Lui, smeriți-vă inimile și la vremea potrivită, dacă e nevoie, El are să vă înalțe.
Înțeleg că inevitabil am jignit cu mesajul meu pe cineva, de aceea aș îndemna să se citească ce am scris (nu ceea ce nu am scris) de 4 chiar 5 ori și doar când sigur s-a înțeles, să mi se scrie mesaje despre cât sunt de ”înșelată„ cu privire la multe lucruri. Îmi cer iertare în avans celor ce se simt ofensați de vorbele mele, dar în loc să mă judecați sau ”învățați”, mai bine rugați-vă pentru mine și sigur Cel ce cunoaște inimile și gândurile oamenilor poate să mă lumineze cu Adevărul Lui și pe mai departe.
Kol HaBrachot haverim sheli!


Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Ajutor pentru Gabriela Tudorache

Am fost rugată prin intermediul unui comentariu să scriu un articol despre ACEASTĂ CAUZĂ însă am preferat să postez descrierea găsită chiar pe blogul ei și să îndemn pe oricine se simte cercetat, să ajute cum poate această femeie.
Rugăciunea e bună și de folos și învățătura la fel dar să nu uităm: CREDINȚA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ, sau doar vorbe fără nici o substanță. De aceea sper ca Adonai să vă atingă inimile și să binecuvântați fără prea mare efort o persoană care chiar are nevoie.
Deși dânsa consideră că nu-și pierde speranța deoarece îi are ca și protectori pe ”Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe Sfântul Nectarie, şi, de asemenea, pe Maica Domnului”, eu aș vrea să știe prin această încercare că Îl are ca și protector pe Însuși Fiul Dumnezeului Celui Viu și El este singurul care o poate ajuta.

Cuvinte cu sâmbure din Sfânta Scriptură ne spun: "Credinţa fără fapte este moartă" (Iacob cap. 2, v. 26). Suntem în Postul Sfintelor Paşti, o perioadă în care, dacă vrem, putem să facem credinţa mântuitoare, adăpând-o cu fapte vii. Gabriela Tudorache, un om suferind, are nevoie de ajutorul nostru ca să-şi recapete lumina ochilor.

Gabriela Tudorache, cu o voce atât de blândă de parcă n-ar fi una pământească, îşi începe povestea: "Viaţa s-a schimbat radical după instalarea bolii. Până atunci, eram un om care se putea odihni, puteam dormi o noapte întreagă, nu ştiam ce înseamnă durerile de cap. Eram altfel, mai veselă, mai energică. Acum sunt un om la 42 de ani, dar mă simt ca şi cum aş avea dublul vârstei."

De cinci ani, femeia poartă povara unui meningiom, adică a unei tumori cerebrale benigne care strangulează nervul optic şi creşte în fiecare an cu aproximativ 2-3 milimetri. Fără intervenţie chirurgicală, tumora duce la orbire. În ţară, nu există aparatura necesară pentru o astfel de operaţie de mare precizie şi fineţe, iar costurile în străinătate sunt foarte mari. Şi totuşi speranţă există: medicii din ţară i-au indicat Gabrielei Tudorache Institutul Internaţional de Neuroştiinţe (INI) din Hanovra, Germania, mai exact pe prof. dr. Rudolf Fahlbusch.

Momentan, Gabriela nu mai vede deloc cu ochiul drept, iar pe cel stâng, spune că, "încet, încet, se aşterne, o ceaţă, ca o perdea, care nu mă lasă să văd. Cel mai rău mă supără lumina, mai ales când ies afară. Se dublează imaginea. Nu mai ştiu ce înseamnă să nu mă mai doară capul. Eu adorm numai cu somnifere, şi nici cu acestea decât câteva ore. Corpul s-a obişnuit cu ele şi nu prea mai răspunde la efectele lor".

Neputinţa bolii sau boala neputinţei

În luna septembrie a anului trecut, Gabriela a mers la o consultaţie la medicul german, venit în ţară pentru a ajuta şi alţi pacienţi, prilej cu care a fost programată pentru luna februarie a acestui an pentru operaţie în Hanovra. "Profesorul Fahlbusch mi-a spus că, în ciuda faptului că nu este o operaţie uşoară, o să fie o reuşită, pentru că nimeni nu a plecat de la dumnealui, operat fiind, şi să aibă probleme mai apoi. Parcă de atunci am prins curaj", povesteşte femeia. Doar că realitatea i-a întins o altă capcană care să-i distrugă şi bruma de speranţă pe care o căpătase. În ciuda eforturilor financiare, modesta familie Tudorache nu a reuşit să strângă cei 35.000 de euro, cât costă operaţia (fără cazare şi fără cele minim 20 de zile de şedere pentru controalele care se impun), preţul care trebuie plătit pentru ca mama lui Adrian, de 23 de ani, şi a lui Mihail Sebastian, de 13 de ani, să poată vedea din nou lumina zilei.

"Mă deranjează neputinţa din cauza banilor, că nu pot să fac operaţia şi să fiu şi eu un om normal. Din fericire, am fost din nou programată pentru operaţie, în luna iulie, anul acesta, până atunci sper să stopeze boala, să nu se agraveze, şi să reuşesc să strâng banii. Cel mai mult mă sperie că nu ştiu ce o să fie după operaţie. Doresc să-mi văd copiii crescând, să ştiu că sunt bine. După ce o să fac operaţia, următorul pas ar fi să merg să-i mulţumesc Domnului, că poate mă va ajuta, aşa cum m-a ajutat şi până acum", mărturiseşte cu lacrimi Gabriela.

"Nu îmi pierd speranţa"

Chiar dacă este bolnavă, femeia nu şi-a pierdut demnitatea. Blândă, deschisă, fără să-şi plângă de milă, Gabriela nu s-a izolat în durere, ci a deschis inimile multor oameni, sensibilizaţi de suferinţa ei. Datorită lor şi familiei sale găseşte în fiecare clipă puterea de a spera că într-o zi o să se bucure de lumină. Că o să vadă.

Până atunci, învaţă să se împace cu boala şi să tragă învăţăminte din această experienţă care i-a fost dat să treacă: "Mă rog foarte mult, merg la biserică, vorbesc cu preoţii. Dumnezeu ne mai dă şi încercări, ca să ne aducem aminte să preţuim ceea ce ni s-a dat.

Multă lume crede că a vedea este ceva normal, ca şi cum Dumnezeu ar trebui să ne dea neapărat lumina ochilor. Când vezi că ţi se poate lua, în câteva luni, un an, atunci preţuieşti foarte mult, îţi dai seama că nu mai contează nimic, chiar dacă poţi avea orice. Nu îmi pierd speranţa, pentru că îi am protectori pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe Sfântul Nectarie, şi, de asemenea, pe Maica Domnului, căreia îi cer ajutorul neîncetat."

Cei care doresc să o ajute pe Gabriela Tudorache sunt rugaţi să doneze în contul:

BCR - Ploieşti , Str. Mărăşeşti, nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT: RNCB RO BU

Titular cont Gabriela Tudorache. De asemenea, puteţi face donaţii online, însă mai multe detalii găsiţi pe blogul http://gabrielatudorache.blogspot.com/

De ce să rămâi cu Dumnezeu?

Săptămâna aceasta l-am rugat pe fratele meu mai mic, Cristian, să scrie ceva ce îi vorbește Adonai și spre bucuria mea a scris și am de gând să postez inima lui astăzi, inimă pe care sper să o simțiți din cuvintele lui.
Vreau să știti că am un frate minunat, nu pentru că este fratele meu, ci pentru că nu cunosc nici un om mai sincer în umblarea lui cu Adonai decât el și care deși a trecut prin greutăți pe care nu le pot descrie pentru că nici așa nu cred că le-ar pricepe mintea vreunui om, fratele meu nu și-a pierdut niciodată zâmbetul și nici speranța. El, Sergiu și Ema sunt oamenii mei preferați de pe toată planeta Pământ și cred că prin faptul că Adonai i-a pus în viața mea a fost felul Lui de a-mi spune că mă iubește.

Odată ce ai ajuns să Îl cunoști pe Dumnezeu, niciodată nu mai poți fi la fel. Noi, oamenii, credem că putem să facem jurăminte și legminte și să nu le ținem, dar Dumnezeu când face un legământ, El se ține de acel legământ pe care l-a făcut. Poți să încerci în frustrarea și imaturitatea ta să îi întorci spatele lui Dumnezeu găsindu-ți motive nesfârșite care să scuze de ce faci ceea ce faci, dar de fapt în firea ta tot ce vrei să faci e să păcătuiești. Te agăți de motive care există doar în capul tău dând vina pe Dumnezeu cu idei de genul: "Dumnezeu m-a părăsit; Dumnezeu nu mă mai ascultă " și ți le spui atât de mult încât ajungi să le crezi.
Imaginează-ți o situație în care stai cu soția ta în casă și tot strigi întruna ”unde ești? de ce m-ai părăsit?” și ea este atât de aproape de tine încât poți să îi simți respirația ei că îți atinge fața și tu nici măcar nu o vezi, darămite să mai simți și dintr-o dată o ignori și te prefaci că ea nu mai există.
Cu tot scenariul ăsta care deja a luat proporții atât de mari încât nu mai poți ține nimic sub control în viața ta, începi și cazi. Tu ai impresia la un moment dat că te ridici dar de fapt mai jos te adâncești. Amintește-ți de păcatele și rănile pe care le-ai avut când Dumnezeu te-a salvat și multiplică-le cu miile și vei înțelege că tot atât de mult te-ai adâncit din nou pentru că te-a cuprins păcatul.
Când L-ai scos pe Dumnezeu din viața ta, ai scos viața din tine și tot ce era viu și în creștere în viața ta moare.
M-am întors la Dumnezeu în 2001 și a fost cel mai frumos timp din viața mea. Au urmat 4 ani în care eram atât de apropiat de Dumnezeu încât nu puteam să nu Îl văd în fiecare lucru din viața mea. Tot ce îmi doream era să fiu cât mai aproape de El. Eram atât de îndrăgostit de El încât simțeam că inima și mintea mea sunt prea mici ca să cuprindă dragostea pe care i-o purtam lui Dumnezeu. Și totuși am căzut atât de tare încât am crezut că nu mă mai ridic niciodată, iar inima mea care odată era prea mică să poată cuprinde o dragoste așa de mare, acum era goală și uscată.
Se întâmplă un lucru foarte ciudat când Îl scoți pe Dumnezeu din viața ta și începi să păcătuiești,. Te cuprinde și te înfășoară atât de mult păcatul încât și dacă vrei să te întorci din drum nu mai ai
putere. Oricât ai încerca să cauți tărie să te ridici nu o găsești că doar ai scos tăria și puterea din viața ta.
Din 2005, când am avut brilianta idee de a merge pe cont propriu mai departe, au trecut șapte ani în care viața mea a fost un iad. În șapte ani pot să număr pe degete câte nopți am avut în care să dorm fără să mă trezesc cu sufletul plin de frică și teroare, panicat. Șapte ani în care nu m-am putut bucura de nimic, în care am uitat și să zâmbesc. Am dat pacea și bucuria pe lacrimi și durere, dragostea pe ură și neprihănirea pe păcat.
Când ajungi să cunoști măcar un pic din neprihănirea lui Dumnezeu, nu mai poți renunța la ea și chiar dacă L-ai scos pe Dumnezeu din viața ta, tânjești în fiecare zi după neprihănirea și pacea Lui. Nu mai poți nici să păcătuiești și nici să umbli în neprihănire și uite așa ești prins între două lumi.
Uitându-mă în spate la cei șapte ani, realizez că oricât de jos am crezut eu ca sunt, Dumnezeu niciodată nu a fost departe de mine. Niciodată nu a renunțat la mine chiar dacă eu am renunțat la El. A făcut un legământ cu mine și Dumnezeu este credincios și a ținut la legământul pe care l-a făcut cu mine.
Mi-au trebuit șapte ani să îmi deschid ochii și să Îl văd că e lângă mine - atât de tare am fost prins în păcatul meu.
Dacă vreodată îți vine vreo idee la fel de briliantă ca și a mea, crezând că îți este mai bine fără Dumnezeu, crede când îți spun că lângă Dumnezeu câștigi tot chiar dacă ai pierdut tot. Nimeni nu Îl poate da la o parte pe Dumnezeu din viața ta: numai tu .
Toată viața mea o să îmi aduc aminte de cei șapte ani, ani care și-au lăsat amprenta în viața mea și au lăsat răni adânci care în timp se vor vindeca, dar vor lăsa cicatrici. Dar când o să mă uit la acele cicatrici o să îmi aduc aminte de ce umblu cu Dumnezeu și o să le port cu mândrie.

Cristian Pop

Pesach Message

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Kyudo de performanță

De câteva zile am început să citesc despre kyudo, un stil de artă japonez a tragerii cu arcul, din care Adonai m-a învățat multe principii.
Există foarte multe stiluri de tragere cu arcul implementate în aproape fiecare cultură din lume însă ce m-a impresionat la kyudo este că se deosebește de toate celelate prin faptul că scopul nu este atingerea țintei ci stăpânirea de sine și stăpânirea arcului și a săgeții, chiar dobândirea înțelegerii că procesul de învățare este mai important decât atingerea țintei în sine.
Arcașul, în cazul kyudo, se concentrează pe a elimina orice așteptare de a atinge ținta și orice dezamăgire în cazul unui posibil eșec, focusul său fiind găsirea unei poziții cât mai bune și un mod de a ține arcul și săgeata până când arcașul simte că este nici o altă poziție în care s-ar așeza și nimic din ce ar mai putea face nu a rămas nefăcut, iar atunci săgeata este eliberată.
Procesul de învățare a acestei tehnici este lung, iar începătorul nu primește din prima zi un arc și o săgeată să tragă la țintă, ci există pași mulți până când doritorul devine arcaș.
Mai întâi se trece printr-un proces de observare a celor versați în kyudo începându-se cu un antrenament mintal a tuturor mișcărilor și tehnicilor necesare. După ce a observat destul, începătorul va primi un arc de cauciuc (gomuyumi) și va exersa mânuirea acestuia ca și cum ar fi un arc adevărat fără să primească o săgeată, pentru a se obișnui cu greutatea arcului , mărimea arcului și poziția necesară. Când antrenorul crede de cuviință, începătorul va primi permisiunea de a exersa cu un arc adevărat, primind și o săgeată, fiind așezat la o distanță destul de mică față de ținta sa ca să nu existe șansa de a rata ținta, astfel încât începătorul să nu aibă în minte atingerea țintei cât dobândirea tehnicii necesare. Abia în momentul în care începătorul a stăpânit tehnica respectivă este pus în fața unei ținte cu un diametru de 36 cm și stă la cel puțin 28 de metri distață de aceasta, distanța fiind diferită de la un dojo la altul sau în funcție de talentul și nivelul arcașului, ajungându-se până la o distanță de 60 m cu o țintă având un diametru de 158 cm. Există 3 nivele de îndemânare:
1. Toteki - săgeata atinge ținta.
2. Kanteki - săgeata străpunge ținta.
3. Zaiteki - săgeata trece prin țintă.

Ce m-a apucat de scriu despre toate astea și ce legătură au cu mine care n-am pus mâna pe un yumi (arc) niciodată? Ei bine, toată viața mea am simțit că stau în față la ținte pe care încerc să le ating, dar de cele mai multe ori am eșuat și rezultatul a fost că ori m-am învinovățit pentru lipsa mea de îndemânare, ori am dat vina pe faptul că am săgeți defecte care numa nu vor să îmi atingă ținta, ori că am fost pusă la o distanță așa de mare față de visele mele încât n-am cum să le ating oricât aș vrea și încerca eu, iar rezultatul a fost mereu același: eu mută în fața unei ținte pe care din țel mi-a devenit povară, pe care o disprețuiesc pentru că e de neatins dar tot stă în calea mea și mă disprețuiesc pe mine care nu sunt în stare să o ating. Și așa mută și cu o inimă răzvrătită ba pe cine mi-a pus ținta în cale, ba pe arcul din mână, ba pe Antrenorul care așteaptă prea mult de la mine am tot așteptat ca după ce voi fi murmurat destul, Adonai se va sătura de mine și ori mă va face normală și să-mi doresc lucruri normale, ori va face așa încât să mă apropiu ori eu de țintă ori ea de mine dar măcar să simt eu că am măcar o șansă, ori că mă învață să fiu toboșar și nu arcaș că da de va înțelege după ce eșuez destul că nu e de mine trasul cu arcul.
Baruch HaShem că El nu se uită la talentul meu înnăscut pentru răzvrătire și nici la geniul meu în a murmura împotriva la tot, ci se uită la mine și deși vede o grămadă de pământ fără formă se gândește la vasul pe care-l va face cu nimicul meu și nu se dă în spate de la nimic până când nu-și atinge scopul. Iar scopul Lui nu este să mă umilească pe mine cu o țintă de neatins care îmi zace în față, ci scopul Lui este să mă învețe să trag cu arcul și să ajung nu doar să-mi ating ținta ci să trec prin ea indiferent la ce distanță aș fi nevoită să stau de ținta mea.
Arcașul nu este arcaș pentru că trage la țintă, ci arcașul este arcaș pentru că știe să mânuiască arcul și săgeata care i s-au dat. Scopul lui Adonai este să mă învețe pe mine să fiu arcaș nu să mă culc pe o ureche după ce am atins din greșeală ținta, deoarece după fiecare țintă atinsă se va ridica o alta și după fieare vis împlinit se va naște un altul.
La fel ca în kyudo, în viața mea trebuie să nu sar pașii esențiali. Mai întâi trebuie să observ și să învăț de la alții cum își ating ținta. Apoi trebuie să mă obișnuiesc cu mărimea și greutatea la ceea ce mi s-a pus la dispoziție ca să pot să ating ținta. Trebuie să-mi evaluez tot ce am și să le dezvolt până în punctul în care pot fi folosite. Apoi trebuie să-mi aleg ținte mici și ușor de atins ca să pot să mă concentrez pe a mă disciplina în a învăța tehnica și nu neapărat a atinge ținta. La antrenamentul ăsta nu este limită de timp. Sunt gata doar când crede Adonai că sunt gata și doar în momentul respectiv mă lasă să trag la o țintă reală și de la o distanță reală. De cele mai multe ori voi rata, dar trebuie să învăț să nu fiu dezamăgită pentru că scopul nu este ținta ci procesul de învățare. Trebuie să înțeleg că nu există opțiunea de a deveni toboșar că n-am talent la tras cu arcul, există doar opțiunea că voi exersa și voi eșua de câte ori este nevoie până când am să ajung la nivelul de îndemânare Zaiteki unde săgeata trece prin țintă nu doar o atinge.
Nu am nimic de pierdut. Nu voi fi mai puțin arcaș dacă nu voi atinge niciodată ținta, ceea ce mă face pe mine arcaș este că am un arc și o săgeată și știu să le mânuiesc. Eu nu sunt mai puțin a Lui Adonai pentru că nu sunt desavârșită, ce mă face pe mine să fiu a Lui este că nu mă opresc să folosesc tot ce mi s-a dat ca să încerc să ating ținta.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Chag Purim Sameach! חג פורים שמח

We will never be never be:
Anything but true and always straight up, bold and fearless Jews!



Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Bucăți?

Tot prinsă cu alte lucruri, nu prea am mai apucat să scriu pe blog în ultima vreme (rușine să-mi fie!) dar asta nu înseamnă că am uitat de el, motiv pentru care așa din senin (că doar îmi stă în fire) am zis să scriu ceva și nu doar de dragul de a umple spațiul virtual de care dispun mulțumită blogului, ci aș vrea să scriu despre ceva la care mă gândesc de o săptămână.
Marțea trecută, undeva aproape de ora mea de culcare, am început să mă uit la un documentar despre zborul Aloha 243, zbor care a devenit cunoscut în istoria aviației deoarece în urma depresurizării avionului care a desprins o mare parte din pereții și tavanul aparatului de zbor, acesta a reușit să aterizeze cu toți pasagerii în siguranță, pierzând doar un membru al echipajului, respectiv o stewardesă.
Ce m-a impresionat a fost că deși nu a existat aproape nici un motiv ca acest avion să aterizeze și cu atât mai puține motive ca toți pasagerii să supraviețuiască, acest lucru s-a întâmplat.
Existau multiple scenarii care ar fi putut descrie sfârșitul pasagerilor: puteau să înghețe, puteau să intre toți în stop respirator deoarece măștile de oxigen nu mai funcționau, avionul putea să se rupă în două deoarece doar câteva bârne legau botul avionului de restul acestuia, puteau să se prăbușească deoarece electricitatea la bordul avionului a fost grav avariată și aproape nimic nu mai funcționa normal, etc. Cu toate acestea cel mai improbabil scenariu cu putiință s-a petrecut și anume: au aterizat în siguranță.

Cred că acel documentar a fost făcut pentru mine, ca eu să înțeleg ceva.
În ultima vreme tot aud de oameni care după ce L-au urmat pe Yeshua cu credincioșie mulți ani, i-au întors spatele tragând în jos cu ei alte sute de oameni care se uitau la ei ca și exemple. Tot aud de frați care în mod mișelesc de-a dreptul dezbină adunări și le rup - rănind zeci de oameni în drumul lor spre afirmare proprie. Tot aud de oi care se răzvrătesc împotriva păstorilor de parcă nu împotriva Păstorului Suprem s-ar răzvrăti și toate astea m-au făcut să mă întristez în duhul meu, până aproape să candamn Trupul lui Yeshua la eșec în final deoarece nimic, nici din interior și nici din exterior, nu-i dă nici o șansă să-și sfârșească bine alergarea. Dar văzând acest documentar am început să văd în locul avionului rupt din toate părțile, Trupul lui Mashiach.
Da: nu are nici o șansă să supraviețuiască în timp ce noi suntem cu mintea la orice altceva numai la El nu și urmărim orice alt scop în afară de scopul Lui, însă am înțeles că lucrarea Lui nu este atât de ușor de rupt și de dărâmat iar dacă noi vom sfârși cu bine alergarea nu ține de cât de bine suntem noi în stare să alergăm, ci ține de Cel care ne ține picioarele pe Cale, la fel cum nu a fost meritul avionului că a aterizat cu bine pentru că ar fi fost într-o stare bună (starea proastă a avionului fiind una din cauzele defecțiunii).
Știu că pare că suntem o grămadă de oameni cu mintea împărțită și împrăștiați fără nici o șansă de a mai fi adunați vreodată și știu că pare că nu avem nici o șansă să „aterizăm” cu bine, însă dacă Adonai e în stare să vorbească Lumină în întuneric și dacă e în stare să creeze tot ce se vede din lucruri care nu se văd și dacă e în stare să țină legate avioane rupte și să le ducă în siguranță pe pământ, e sigur în stare să-Și țină întreagă mireasa până la destinație.
Eu una nu mai vreau să fiu deznădăjduită de lucrurile care vin și rup în bucăți lucrarea lui Yeshua; am să cred în schimb că așa cum un avion care zboară întreg și aterizează normal nu e neobișnuit, însă unul care e făcut zdreanță și cu toate astea tot reușește să aterizeze e declarat drept minune, tot la fel și Trupul lui Mashiach, cu cât pare mai imposibil să rezizste cu atât mai mare e minunea că va birui până la capăt și meritul va fi doar al Lui că ne-a ținut, nu al nostru că am fost extraordinari.
El a promis ”... voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Matei 16:18) așa că am de gând să cred cuvintele Lui mai mult decât cred în ceea ce se vede.

Căci Elohim, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Elohim pe faţa lui Yeshua HaMashiach.
Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Elohim şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. (2 Corinteni 4:6-9)

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Orfanii lui Isaac Ochberg

Am văzut multe documentare despre chinurile la care a fost supus poporul evreu de-a lungul timpului, dar nici unul nu cred ca mi s-a părut atât de cutremurător ca și acesta.
Motivul pentru care îl postez nu este acela de a dezgusta ochii celor ce vor privii, ci motivul este acela de a înțelege o fracțiune din suferința care a dus la atitudinea de azi a evreilor față de creștinism și creștini.

De la mama

Sunt una din cele mai binecuvântate persoane de pe fața pământului. Mi-a luat ani de zile de lupte cu mine însămi și cu Adonai ca să pricep că am primit tot ce aveam nevoie chiar de la început.
Nu am avut o viață ușoară, din contră, iar ca și cum asta n-ar fi fost destul niciodată nu am reușit să mă integrez în ceea ce mulți definesc normalitate. Sunt o persoană pe care dacă cineva ar categorisi-o drept „dificilă„ nu m-aș putea supăra. Sunt.
De multe ori mi se întinde inima de nu-i nimic în stare s-o măsoare. Cad cu o greutate cât tot Universul la un loc. Mă scurg prin lacrimi din adâncul ființei mele până dau naștere la belți. Vise?... încă nu s-a născut omul care să viseze la un tsunami, deci nu cred că s-a născut omul care să mă viseze pe mine. Pământul meu?... e-atâta-n mine și așa de puțin cer. Trebuie să fii Dumnezeu ca să mă pricepi sau să mă accepți, totuși Adonai a pus cei mai puternici oameni de pe pământ în viața mea, care nu doar că mă acceptă dar mă și iubesc așa cum sunt. Cred cu toată inima mea că dacă ar fi fost alții mai buni sau mai puternici decât ei, pe aceia i-ar fi ales Adonai să mi-i dea, dar nu cred că altcineva decât ei ar fi făcut față.
Am 2 frați și o soră pe care-i iubesc cu toată inima. Am o bunică pe care o ador, iar mama... mama mea încă mă uimește cu felul ei de a se apropia de Dumnezeu, iar eu pot să o văd nu doar ca și mama care a făcut tot ce i-a stat în putere să mă crească, dar și ca sora mea.
Mama mea are o voce superbă și îi place mult să cânte. De multe ori mă sună și îmi cântă cântece pe care le-a învățat și chiar mă binecuvintează prin ceea ce face. De dragul meu a învățat chiar cântece în ebraică pe care le-a repetat mult ca și pentru un spectacol mare și apoi le-a cântat doar pentru mine și eu întotdeauna am interpretat acest lucru în sensul că Dumnezeu care locuiește în ea mă prețuiește.
Aseară a fost o avarie electrică în zona unde locuiesc eu și mama a stat cu mine la telefon până la ora 1 noaptea, pentru că mie nu-mi place întunericul. Aseară nu mi-a cântat dar mi-a recitat o poezie pe care am rugat-o să mi-o scrie pentru că vreau să o postez, dar nu înainte de a-i spune mamei mele că o iubesc mult și că apreciez tot ceea ce face pentru mine și tot ceea ce Îl lasă pe Adonai (prin ea) să facă pentru mine.

Sunt o călătoare
De ce în fața încercării
Mă simt atât de slab-acum
Și parcă-i tot mai greu pe cale
Și nu mai văd lumini pe drum...

Amarul curge fără preget,
De dimineața până-n noapte
Și dinspre Tine drag ISUSE
Aud tot mai puțin, doar șoapte...

Deși tot plâng și-ades mă tângui
Mai greu îmi plec genunchii Doamne
Și văd că umăru-mi coboară
Spre-a bătrâneții grele toamne.

Pe fruntea mea s-adună norii
Unei tristeți ce mă apasă
Atât de mult, c-aș vrea ISUSE,
Să vii și să mă iei acasă...

Nu mai găsesc așa plăcere
În tot ce astăzi mă-nconjoară
Mă simt ca o străină Doamne
Pierdută pe-un peron de gară...

Și tot aștept și nu mai vine...
Și plânsul mi se țese-n glas...

Până ce trenul o s-apară

Nu știu cât timp a mai rămas.

Pe lângă mine trec agale
Glumind pe negrele cărări
Indiferenți, cei ce n-așteaptă
Un tren care să-i ducă-n zări...

Mi-s pumnii plini de lacrimi Doamne
Și de-i golesc, se umplu iar...
Căci din adâncul meu răzbate,
Recunoștința...pentru HAR...

Încrezătoare stau și-aștept
Azi mai ușor, mâine mai greu,
Dar port în mine-ncredințarea
Că-L voi vedea pe... Dumnezeu...

Abia acolo sus în slavă
EL va privi spre pumnii mei,
Și palmele-I ce-au fost străpunse,
Vor șterge lacrima din ei...

Nu știu cine a scris această poezie.
Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Casa zidită pe stâncă

”De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.” - Matei 7:24-27


Continuând seria ”obsesia mea cu munții”, am ajuns la casa zidită pe stâncă. Tot timpul am avut impresia că aceste cuvinte ale lui Yeshua înseamnă că dacă nu mi-am zidit casa pe nisip, atunci totul e roz și minunat, dar mi-au luat mai bine de 10 ani să înțeleg că furtunile, vânturile și șuvoaiele vin atât peste casa zidită pe nisip cât și peste cea zidită pe stâncă. Fenomenele astea ce au puterea să distrugă, sunt o consecință a faptului că trăim în această lume. Yeshua nu a venit să ne izoleze de probleme ci El a spus ”în lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33). Scopul nu e să ne ferească de necazuri și greutăți ci să ne învețe cum să rămânem în picioare în fața lor.
Nu cred că ești zidit pe stâncă instantaneu, la fel cum nu cred că ești zidit pe nisip instantaneu. Zidirea asta, oriunde ar fi ea, ia timp. Nu-ți apare casa peste noapte zidită pe stâncă doar pentru că ai luat o decizie în inima ta sau pentru că ai meditat mult și ai avut o atitudine pozitivă, ci casa se zidește pe măsură ce auzi cuvintele Lui și le împlinești.
Rezistența casei de pe stâncă nu se datorează unei calități superioare a materialului din care este făcută, la fel cum prăbușirea casei de pe nisip nu este cauzată de materiale de proastă calitate. Este scris despre casa zidită pe nisip că prăbușirea i-a fost mare, acest lucru însemnând că era o clădire impunătoare, deci nu are legătură cu materialul din care e făcută casa, ci are legătură doar cu locația acesteia. Dacă eu stau în picioare este doar datorită faptului că sunt în El, nu datorită caracterului meu puternic și nici abilităților mele.
El m-a iubit atât de mult încât S-a făcut stâncă pentru mine și ca și cum n-ar fi fost destul Și-a ridicat mânecile și S-a încins de lucru. M-a luat cărămidă cu cărămidă și m-a urcat până la o înălțime unde aerul e rarefiat și condițiile de lucru sunt grele. M-a zidit centimetru cu centimetru pe vânt și ploaie și nu S-a oprit oricât de greu I-a fost. Apoi a pus Ruach HaKodesh (Duhul Sfânt) să locuiască în mine și S-a pus pe Sine de jur împrejurul meu. Când au venit adevăratele dezastre ale naturii peste mine, nu mai îmi era nimic nou, pentru că pe vreme dezastroasă am fost zidită de la prima cărămidă. Asta nu înseamnă că rămân intactă după dezastru, ci de multe ori rămân în urma lor cu geamuri sparte și bucăți din acoperiș rupte, poate chiar stricăciuni pe care nici eu nu le sesizez, dar El, Credincios fiind, vine și mă inspectează milimetru cu milimetru și fiecare gaură o umple; orice e rupt, leagă; orice e spart lipește și dacă e nevoie înlocuiește, dar casa îmi rămâne în picioare. El m-a făcut și nu are cum să nu vegheze asupra mea după atâta lucru depus. Nu m-a zidit pe stâncă să vină să mă viziteze în vacanțe, ci m-a pus acolo ca să locuiască în mine mereu.
Așa cum este adevărat că dacă nu zidește Adonai o casă degeaba lucrează cei ce o zidesc, este adevărat și că dacă El zidește o casă, degeaba se luptă cei care vor să o dărâme. Trebuie mai întâi să dea afară Locatarul din mine, apoi să încerce să facă ceva.
Dacă rămân în picioare pe stâncă, nu are legătură cu superioritatea mea, ci cu faptul că El a îndurat tot ca să mă pună acolo și îndură în continuare tot ca să mă țină acolo.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Cresc

De ceva vreme am dezvoltat o anume obsesie pentru munți și felul în care pot fi urcați, iar datorită acestei obsesii am citit o prezentare a lui Brian Cavanaugh despre Edmund Hillary și mi-a plăcut mult ceea ce scria acesta.

”Sir Edmund Hillary a fost primul om care a reușit să urce muntele Everest. Pe data de 29 Mai 1953, a cucerit cel mai înalt munte cunoscut omului, având o altitudine de 8.848 m. Pentru efortul său, Edmund Hillary a fost înnobilat la rangul de cavaler.

Finalul fericit pare a fi fost dobândit destul de ușor însă în cartea sa „High adventure„ (Marea aventură) Edmund Hillary, descrie problemele cu care s-a confruntat și cum a fost forțat să crească pentru a atinge succesul.
El scria că în anul 1952 a încercat să urce muntele Everest, dar expediția a fost un eșec. La câteva săptămâni după întoarcerea sa în Anglia, un grup de alpiniști i-au cerut să le vorbească despre experiența sa.
Hillary a urcat pe scenă în zgomotul aplauzelor, deoarece audiența recunoștea îndrăzneala acestuia de a atinge măreția, dar Edmund Hillary se considera un ratat. S-a îndepărtat de la microfon și a mers până la capătul scenei. Și-a încleștat pumnul și l-a îndreptat înspre imaginea muntelui ce se găsea în spatele lui, apoi a strigat cât l-au ținut puterile: ”Munte Everest, m-ai învins prima oară, dar am să reușesc să te urc pentru că acum știu că tu ai crescut și ți-ai atins limita, dar eu încă mai cresc!„

Găsesc putere în gândul că nu m-am născut la înălțimea a ceea ce pot să fiu. Găsesc alinare în gândul că nici a doua oară nu m-am născut la înălțimea a ceea ce pot să fiu, iar ceea ce voi fi nu s-a arătat încă. Nici eu nu știu de ce sunt în stare. Dar știu că pot să cresc. Iar dacă întâlnesc ceva mai înalt, eu sunt fiica Celui Prea Înalt și pot să mă înalț mai sus decât circumstanțele mele. Munții mei încă n-au văzut cât pot eu să cresc și nici eu nu știu încă, dar abia aștept să aflu.

Este un citat de un autor necunoscut care spune că dacă vrei să vezi curcubeul trebuie să rabzi puțină ploaie. Cred că dacă suntem dispuși să ne ude ploaia vom avea și binecuvântarea de a vedea cu ochii noștri curcubeul. Cred că a urca un munte de 8.848 m începe cu un prim pas, pentru că nu te trezești dintr-o dată pe vârf și cu multă îndârjire să nu renunți nici dacă te-ai trezi prăvălit la vale pentru a suta mie oară. Cred că mintea omului nu poate să priceapă ceea ce a pus Adonai în cei ce au crezut în Jertfa lui Yeshua. Cred că aceeași putere care L-a înviat pe El locuiește în mine și o așa putere poate doar să crească, nu ca să mă înalțe pe mine sau să-mi împlinească mie nevoile, ci de dragul Lui. De dragul Lui să urc munții așa cum El mi-a coborât văile. Poate că e nebunesc și imposibil, dar nu mai nebunesc decât să coboare Sfințenia întruchipată în mizeria mea și să mă ridice de acolo.

Cred cu toată inima mea că nu am fost mântuiți doar ca să avem un scaun rezervat într-o adunare sau alta, ci am fost salvați ca să devenim asemenea Celui ce ne-a salvat și cu aceeași putere și încredere să zidim Împărăția Lui și nu doar să ne urmărim scopurile personale. Dacă nu creștem, nu stagnăm ci descreștem și nu ne folosește la nimic dacă doar credem dar nu cucerim teren. Un talant îngropat nu e de nici un folos celui ce mi l-a dat. Cred că mi l-a dat având încredere că El m-a făcut după chipul Său, dintr-un material capabil să crească și să aducă lumină. Nimeni nu aprinde o lumânare ca s-o țină ascunsă ci o pune la înălțime ca să lumineze întreaga casă. Munții ne sunt dați cu scopul de a ne ridica să luminăm nu să ne zdrobească cu imensitatea lor.

Celui ce va birui El îi va da cununa vieții. Nu celor care vor birui somnul în timpul predicilor prea lungi și plictisitoare. Nu celor ce vor birui să stea în picioare până la sfârșitul unui cântec sau rugăciune. Nu! Ci celor ce vor birui rușinea și nevrednicia și nu vor renunța să urce și să se apropie de Cel Sfânt. Celor ce vor birui toate câte îi îndeamnă la mediocritate și se vor ridica pentru Împăratul lor, iar de dragul Lui vor ajuta și pe alții să urce.

Chiar dacă ai căzut de mai multe ori decât poți număra, știu că știu că știu că fiecare căzătură e necesară ca să înveți unde să nu mai pui piciorul sau de ce colț sau piatră să nu te mai ții. Adonai nu are nici un beneficiu dacă tu stai acolo căzut și te simți vinovat! El n-are nici un beneficiu din părerea ta de rău și nu-i faci nici o favoare că stai departe rușinat! Ridica-te, scutură-ți hainele și mai încearcă odată, pentru că El vrea să te vadă crescând. Măcar atât îi datorăm: după ce cădem să ne ridicăm, nu să marinăm în lacrimi de vinovăție. Împărăția Lui nu mă are pe mine în centru, eu care ori am reușit ori nu, ci pe El care poate face până și dintr-una ca mine înnobilată că am urcat cei mai mari munți care există.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Conferință

Accesează Viaţa şi Biserica Metodista Unită "Calea Credinţei" vă invită la conferinţa "Transformare", care va avea loc Vineri, 25 noiembrie, de la ora 18 şi Sâmbătă, 26 Noiembrie, între orele 10 şi 14. Locul: Str. Pârâului nr 2b (in spate la Kaufland Mănăştur), Cluj-Napoca.

"Dacă doreşti un nou început, o schimbare în viaţa ta de credinţă, dacă doreşti să fii revigorat şi să îţi redobândeşti pasiunea, atunci conferinţa “Transformare” este pentru tine!"

Vorbitorii vor fi:

David Nagy- Rabin mesianic, preşedintele Comunităţii Mesianice Bat-Tzion din Oradea.

Rareş Călugăr- Soţ şi tată a doi copii, fondator şi pastor ordinat al Bisericii "Calea Credinţei" din Cluj-Napoca. De asemenea, el este Director al Asociaţiei Creştine "Phoneo“ în care slujeşte şi coordonează proiecte de misiune.

Cristian Istrate- Evanghelist şi fondator al lucrării creştine "Accesează Viaţa", a împărtăşit Vestea Bună în Orientul Mijlociu şi în ţări din Europa. De asemenea, este compozitor creştin

şi vocalist al trupei Acces.

Muzica:

Vineri- Echipa de laudă şi închinare “Calea Credinţei”

Sâmbătă - Concert Ovidiu Andreica

Intrarea este liberă.

Vârful muntelui

Săptămâna trecută, nu puteam să dorm așa că am început să mă uit la un desen animat, lucru pentru care mă bucur deoarece mi-a schimbat un pic perspectiva. În povestioara respectivă, un bătrân vorbea cu un tânăr și îi spunea:
„Drumul tău va deveni cu atât mai lung cu cât te vei deprecia mai mult. Să știi că vârful muntelui nu există pentru a-ți arăta cât ești de mic, ci există pentru a-ți oferi un scop. Nu e destul doar să stai și să privești la măreția muntelui, ci trebuie să-l urci, încet și constant. Orice lucru măreț a devenit măreț în timp, nu peste noapte. Nu-ți va fi ușor să urci. Trebuie să fii pregătit să urci, luînd în calcul că s-ar prea putea să dureze ani buni. Pas cu pas... la fel ca și o broască țestoasă dacă doar așa poți, doar să nu te oprești. S-ar prea putea să nu ajungi în vârf niciodată. S-ar prea putea să-ți epuizezi toate resursele la jumătatea muntelui. Dar chiar și așa, tot vei avea o priveliște mai bună decât ai acum.”
Cred că fiecare om are muntele lui. Eu am unul a cărui vârf e atât de sus încât nici măcar nu reușesc să-l văd darămite să mai sper să ajung pe el. Întotdeauna m-am măsurat pe mine în funcție de imensitatea asta ce-mi stă înainte și care nu e o problemă, ci mai degrabă un țel, unul care se uită la mine și mă provoacă întruna. Îmi place să cred că am început să-mi urc muntele, dar din păcate, în loc să merg încet și constant, mă pornesc cu avânt și obosesc repede, după care mă opresc să mă lupt cu mintea mea care nu încetează să-mi strige ”ce-a fost în capul tău?! Tu nu vezi de ce te-ai apucat?” O țin tot așa până când îmi adun iar destul curaj și iar merg la fel. În mod ridicol am impresia că doar pentru că nu sunt încă în vârf am eșuat. Dar dacă stau bine să mă gândesc, din locul în care sunt acum am o priveliște mult mai bună decât atunci când am pornit. Niciodată n-am să mă opresc să vreau să ajung în vârf pentru că nu suport gândul că e acolo și eu nu am ajuns pe el, dar nici n-am să consider că am eșuat dacă Adonai mă cheamă acasă înainte să ajung pe el.
Tot meditând am ajuns la concluzia că muntele ăsta a fost făcut pentru mine și nu eu pentru el, că nu eu sunt cea care se zbate să-l urce ci mai degrabă el mă urmărește ca să-l ating, oricât de ciudat ar suna asta.
Eu știu cine mi-a scos muntele în cale și știu cine mi-a inspirat inima să-l urce. Știu cine i-a făcut cărările colțuroase și mâinile mele în stare să se prindă de ele. Nu vreau credință să-mi mut muntele din loc, ci doar puterea să îl urc și înțelepciunea să nu renunț.
Mulțumesc Adonai pentru muntele ăsta.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Vreau să-L văd

Adonai Elohim a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi Etz HaChaim (pomul vieţii) în mijlocul grădinii, şi Etz HaDaat tov v'ra (pomul cunoştinţei binelui şi răului.) - Bereishit/ Geneza 2:9

Adonai a creat cadrul perfect pentru om și l-a creat bun, deci toți pomii din grădină erau buni, inclusiv pomul cunoștinței binelui și răului. Adonai nu a așezat pomul cunoștinței binelui și răului în grădină cu scopul de a-l ispiti pe om, ci pentru a-l încerca și a-i încerca ascultarea.
Știind acest lucru hanachash (șarpele) a mers la Chavah (Eva) și i-a spus: ”Ki yodea Elohim ki beyom acholchem mimenu venifkechu eineichem viheyitem ke'Elohim yod'ey tov v'ra. (Căci Elohim știe că în ziua în care veți mânca vi se vor deschide ochii și veți fi ca Elohim, cunoscând binele și răul.)
Acest lucru nu era o minciună, ci un adevăr. În momentul în care au mâncat din pom, ochii lor s-au deschis și au cunoscut binele și răul.
Adonai i-a creat orbi în ce privește răul, tocmai de aceea puteau să Îl vadă pe El, dar în momentul în care au păcătuit, ochii lor s-au deschis în ce privește binele și răul, dar s-au închis față de Adonai, motiv pentru care atunci când Adonai vine în grădină ei Îl aud, dar nu-L mai văd.
Adonai cunoaște binele și răul și poate să le catalogheze ca atare. Poate să condamne răul și să răsplătească binele, deoarece ochii Lui nu sunt întinați. În schimb, omul ajungând să cunoască binele și răul, fiind întinat de păcat poate să confunde una cu alta și să hotărască un anume rău că e bine sau un anume bine că e rău, dar asta nu-l oprește să hotărască asupra acelui lucru de parcă ar fi Însuși Adonai.
Ca să te aventurezi să faci judecată cu privire la un lucru, sau o situație, sau un om ai nevoie să ai caracterul lui Adonai, să-i fii asemenea Lui, să ai ochii Lui și inima Lui și doar atunci să vorbești.
Prin păcat omul a luat locul lui Adonai și a ajuns să condamne tot ce i se pare rău sau de neînțeles și să laude tot ce i se pare bun sau înțelept, pe când doar Adonai are acest drept.
Când te hrănești din pomul cunoștiinței binelui și răului, începi să vezi toate defectele și toate neajunsurile din caracterul celorlalți și implicit din tot ce te înconjoară și ți se pare că vezi bine, dar asta te împiedică să-L mai vezi pe Adonai, pentru că de fapt tu îți asumi puterea și dreptul lui Adonai, măcar că nu le ai.
În schimb dacă te hrănești din pomul vieții, devii interesat de cum poți să fii tot mai mult asemenea caracterului lui Dumnezeu, nu cum să obții puterea Lui sau dreptul să o exerciți.
Prin păcat am primit ”dreptul” ăsta de a vedea ce e bine și ce e rău și n-am cum să-l înlătur, dar pot să recunosc că nu am nici înțelegerea și nici inima corectă încât să judec ce mă înconjoară.
Nu știu de ce permite Adonai unele lucrui, dar e dreptul Lui să o facă și e datoria mea să mă supun, pentru că în final am acceptat să se facă voia Lui și să vină Împărăția Lui.
Eu pot să mă uit la lucruri, dar să înțeleg limitat. Nu am trăit o veșnicie, dar din cât am trăit am înțeles la fel cum spunea filozoful evreu Baruch Spinoza că sunt lucruri care pot fi în același timp, bune, dăunătoare și inutile, iar asta depinde de cui i se adresează și timpul în care i se adresează omului cu pricina. De exemplu muzica. Poate să fie bună pentru cel cu inima veselă, dăunătoare pentru cel care suferă și inutilă pentru un surd.
Urmând această logică recunosc că ar fi nevoie de toate cunoștiințele din lume și de ochi care să pătrundă până în adâncul cel mai adânc al inimii, ca să spun și să judec ce e bine pentru cineva și ce e rău.
Nu e locul meu să decid pentru nimeni la fel cum nu e locul nimănui să decidă pentru mine ce e bine și ce e rău, pentru că trebuie să fii Elohim ca să faci asta, iar eu nu am nici un alt dumnezeu în afară de Adonai ca să dea cuiva dreptul de a judeca trăirile sau deciziile mele. Doar El care S-a dat pe Sine Însuși pentru mine, doar El care mi-a creat sufletul și mi-a format inima în mâna Sa, doar El care știe fiecare gând și fiecare lucru în ce mă privește, poate să vină, să mă privească fără să aibă privirea mânjită de păcat și să decidă dacă am ales bine sau rău. Știu că El e drept în hotărârea Lui și nepărtinitor, de aceea am să las judecata în mâna Lui, pentru că i se cuvine doar Lui, iar eu am să fac ce pot și am să mă prind de Viață și am să mă hrănesc din ea, până când devin asemenea ei și orbesc față de păcat, până acolo că încep să-L văd pe El în tot și ochii mei nu mai sunt mințiți nici de circumstanțe și nici de ignoranță, ci Îl văd pe El.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Cuvinte pentru Singurul care le poate cuprinde

Deși m-ai adunat dintre cioburi, m-ai făcut un întreg,
Iar acum Fiul Tău mi-e frate bun, nu frate vitreg.
Ai săpat dânc în mine și Ți-ai ascuns tot cerul,
Din trupu-mi Templu Ți-ai făcut, iar din suflet altarul.

Din noaptea mea m-ai ridicat pe stâncă
Și-n inimă mi-ai pus un cântec ce mai îmi cântă încă...
Fără cuvinte m-ai strigat și nu cu urechile Te-am ascultat,
Pentru că m-ai primit mereu de parcă niciodată n-am plecat.

Tu îmi ești tot, deaceea strig de parcă niciodată n-am tăcut,
Deaceea Te caut de parcă niciodată altceva n-am vrut...
Respir de parcă Tu îmi sufli în plămâni
Și simt că Te ating mai mult decât dacă Te-aș stânge-n mâini.

Alerg de parcă niciodată nimic nu m-a oprit
Pe-un drum nemaiumblat de parc-ar fi bătătorit.
Culeg de parcă niciodată n-am pierdut
Și să Te prind cu tot ce sunt chiar și pe mine mă înfrunt.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Înot

”După aceea Yeshua S-a mai arătat ucenicilor Săi la marea Tiberiadei. Iată cum S-a arătat: Shimon Petru, Toma zis Geamăn, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedei, şi alţi doi din ucenicii lui Yeshua, erau împreună. Shimon Petru le-a zis: „Mă duc să prind peşte.” „Mergem şi noi cu tine”, i-au zis ei. Au ieşit, şi au intrat într-o corabie; şi n-au prins nimic în noaptea aceea. Dimineaţa, Yeshua stătea pe ţărm; dar ucenicii nu ştiau că este Yeshua. „Copii”, le-a zis Yeshua, „aveţi ceva de mâncare?” Ei i-au răspuns: „Nu”. El le-a zis: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corabiei, şi veţi găsi.” Au aruncat-o deci, şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor. Atunci ucenicul, pe care-l iubea Yeshua, a zis lui Petru: „Este Domnul!” Când a auzit Shimon Petru că este Domnul şi-a pus haina pe el, şi s-a încins, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în mare.” - Ioan 21:1-7

Kefa (Petru) este un om cu care m-am identificat dintotdeuna. Mă regăsesc de multe ori în zelul lui, în faptul că el era mereu cu gura mare, motiv pentru care spunea mereu și cele mai stupide lucruri dar și cele mai luminate; credea cu toată inima, cădea cu totul și se ridica de parcă n-ar fi căzut niciodată și nimic din ceea ce făcea el nu era făcut cu jumătate de măsură, fie bine, fie rău.

Kefa era un om care a înțeles că Yeshua era Cel pe care îl aștepta întreg Israelul, așa că a decis să creadă și să-L urmeze pe HaMashiach shel Israel (Unsul Israelului) cu toată inima. Nu era singur în decizia lui. Mulți alți evrei, din diferite clase sociale și diferite nivele teologice, au luat aceeași decizie, doar că era ceva ce îl deosebea pe Kefa de ceilalți, iar acel lucru era disperarea de a nu-L scăpa din ochi pe Cel care l-a găsit mai întâi.

Mult timp au fost mulțimi de oameni care L-au urmat pe Yeshua uimite de minunile pe care le făcea, iar la fel ca mulțimile și Kefa se minuna de puterea lui Yeshua, putere care întărea și mai mult crezul lui Kefa. Avea multă râvnă pentru Yeshua și multe așteptări de la sine însuși. Era convins că poate să facă orice pentru Yeshua, căruia îi și spune din inima ”Adonai, cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte!”

Eu nu știu cum sunt alții dar știu cum sunt eu, iar eu, la fel ca și Kefa i-am spus cuvinte mari lui Adonai, cuvinte pe care chiar le-am crezut, dar cuvinte pe care le-am spus fără ca ele să-mi fie încercate. I-am spus lucruri de genul ”Adonai cere-mi orice! Adonai sunt gata să mor pentru Tine! Adonai sunt gata să fiu persecutată și chinuită pentru tine!” Chiar am crezut că sunt în stare să fac orice pentru El și eram așa de convinsă că nu pot fi clintită din asta, încât în momentul în care am fost încercată și am căzut, n-am reușit să înțeleg, că în relația asta pe care o am cu El, nu e vorba despre ce sunt eu în stare să fac pentru El, ci despre faptul ca El a făcut totul pentru mine, iar eu n-am ce să-i dau decât mulțumire și ascultare pentru că până și faptele bune în care eu umblu, au fost pregătite de El pentru mine, mai înainte de întemeierea lumii, deci nu mă pot ”mângâia” că vai ce pot să fac eu pentru El. La fel ca și Kefa, eu am avut așteptări mari de la mine, după modelul că dacă tot am fost mântuită, măcar să-i fiu sfântă de acum înainte, fără să înțeleg că sfințenia mea nu vine prin mine însămi ci prin faptul că rămân în Cel care mă sfințește prin harul Lui.

Kefa era în stare să facă orice pentru Yeshua și nu a mințit când i-a spus că e în stare să facă orice, pentru că asta credea. Yeshua în schimb se uită la el și-i spune ”Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti.”

Yeshua nu i-a spus asta ca să-i reproseze lui Kefa ”netrebnicule, cum ai putut?!” nici vorbă! Îi spune acest lucru pentru că știa că Petru se va simți atât de vinovat încât va vrea mai bine să fugă de Adonai și că nu va mai îndrăzni să creadă că e iertat sau să meargă plin de îndrăzneală. Tocmai de aceea Yeshua îi spune lui Kefa în Luca 22:31-32 ”Shimon, Shimon, hashatan v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.”

Când greșești ți-e așa rușine să te mai uiți în direcția cerului încât vrei mai bine să strigi ”Doamne nu te mai uita la mine!” Dar eu cred că Yeshua ne-a trimis un Mângâietor nu doar să ne mângâie în necazurile noastre, ci să ne aline suferința asta care vine în urma păcatului. Un mângâietor care să-ți șoptească într-una ”te iubesc!” chiar dacă uneori nu poți să-l auzi din cauza cuvintelor pe care nu mai încetezi să le rostești: ”iartă-mă!”

Când Petru s-a lepădat și-a simțit vinovăția și rușinea și a plâns mult, probabil crezând că L-a dezamăgit pe Adonai. Dar Yeshua i-a spus dinainte că se va întampla acest lucru, nu ca să potolească elanul lui Kefa ci să-l încurajeze să-și recapete elanul chiar dacă va crede că nu mai are dreptul. Atunci când greșim, lui Adonai nu-i este greu să ne ierte, însă ne e greu nouă înșine să ne iertăm pentru că așteptăm mai mult de la noi.

Nu e nimic mai dureros decât să crezi că L-ai dezamăgit pe Adonai, sau că se uită la tine dar Îl dor ochii de ceea ce vede. Plângi și simți că dacă ai să mai primești o șansă, doar o șansă, atunci ai să umbli mai smerit. E bine uneori că mai cădem, deoarece credința neîncercată nu e una validă, iar mândria sau impresia că-L poți impresiona pe Adonai trebuie sfărâmată.

De ce îngăduie Adonai să cădem? De ce nu ne oprește ca și pe Balam, punând un înger în fața noastră cu o sabie și să spună ”oprește-te!” De ce?

Eu cred că așa cum scrie în ” Mica 6:8 „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

Adonai nu are doar înălțime, măcar că ne așteaptă pe munte sus, dar dacă ai impresia că El e doar atât, te va lăsa să cazi ca să înțelegi că la fel cum El este înalt, El este adânc, mai adânc decât groapa în care ai putea vreodată să cazi. Și dacă ai impresia ca El este doar un Dumnezeu care stă aproape de tine când tu ești aproape de El, atunci dă-mi voie să-ți spun ceea ce El spune, în Yirmiyahu 23:23: „Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape, zice Domnul, şi nu sunt Eu şi un Dumnezeu de departe?”

Unde s-a înmulțit păcatul, acolo s-a înmulțit și harul, nu ca să îmi dea prilej să păcătuiesc liberă, ci să îmi dea puterea să mă ridic și să merg mai departe, încredințată că dacă voi fi pe cel mai înalt munte, El e mai înalt decât înălțimea. Și dacă se va întâmpla să ajung în cea mai adâncă groapă, El e mai adânc decât adâncimea. Dacă va fi să fiu aproape, El mi-e mai aproape decât pielea mea. Și dacă se va întâmpla să ajung departe, atunci să știu că nu există loc destul de departe ca mâna Lui să nu mă ajungă. El e sfânt și iubește cu sfințenie și credincioșie și dacă nu S-a dat în spate nici măcar în fața morții doar ca să mă aibă, atunci El nu se va da în spate nici măcar în fața căderii mele, ci va sta lângă mine până când voi pricepe așa cum este scris ”împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” - Efeseni 3:18-19

Când capeți înțelegerea că ai fost iertat, atunci începi să pricepi cum e să fii mulțumitor și devii atât de recunoscător pentru iertarea primită încât ai face orice ca El să știe că-L iubești și că astea nu sunt doar vorbe. Începi și faci lucruri pe care înainte le-ai fi considerat mai prejos decât tine și nu faci asta ca să-L îmbunezi, ci pentru că vrei să se simtă El iubit de tine, chiar dacă ești așa imperfect de ajungi să cazi și încă des.

Când Yeshua a murit, probabil Kefa se gândea că ar face orice să mai primească o șansă, nu să mute munții ci să-I spună că-L iubește, iar Adonai în bunătatea Lui, de dragul lui Kefa (și al meu și al tuturor care au crezut în Numele Lui) L-a înviat pe Yeshua.

Îmi place mult relatarea de la marea Tiberiadei, deoarece Kefa era pe mare, la fel cum a fost odată înainte să cadă și să-L nege pe Yeshua. Doar că atunci Yeshua a venit pe ape și talmidim (ucenicii) au strigat că e o fantomă, dar Kefa a zis ”Doamne, dacă ești Tu porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.” „Vino!” i-a zis Yeshua. Petru s-a coborât din corabie, şi a început să umble pe ape ca să meargă la Yeshua. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Îndată, Yeshua a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Matei 14:28-31

Când încă nu cunoscuse durerea și rușinea păcatului, Petru avea curaj, dar după ce a fost muncit de amărăciune și durere, Petru a dobândit dragoste. În momentul în care el Îl aude pe Yochanan că spune ”Este Domnul!” el nu mai așteaptă, nu mai vrea confirmari, nu mai strigă ”Doamne dacă ești Tu, zi-mi să vin la Tine!”, nu mai așteaptă să-l țină apele, ci sare în mare și înoată până la Yeshua. Nu era o minune care să-l țină în picioare pe apă, ci era dragostea pe care o avea pentru Yeshua, care ar fi făcut orice să ajungă la El. Curajul e supranatural, dragostea însă te face să faci lucruri care sunt atât de normale și de disperate, încât acelea sunt minuni pentru Adonai. Pentru El minunile sunt normale, dar dragostea noastră este o minune.

E ok să vrei minuni, să umbli pe ape și să vezi ca ele te țin, dar e minunat să fii așa îndrăgostit de El încât să cauți să ajungi să-L apuci orice ar fi și să nu conteze nimic altceva, nici marea nici minunile, nici daca umbli sau înoți, nici nimic, decât să-L apuci.

Scopul căderii lui Petru a fost ca atunci când avea să se întoarcă, să îi întărească pe frații lui. Același este scopul pentru care Adonai permite să cad și eu, ca să mă smerească și să ajung să înțeleg că da, nimic nu mă poate ține departe de El, nici măcar rușinea. Am ajuns să spun ”Adonai mi-e rușine și să mă mai uit în direcția cerului, dar disperarea să Te am e mai mare decât rușinea mea, așa că mă întorc la Tine, ca să pot să îi întăresc pe frații mei spunându-le că Tu ești mai înalt decât orice înălțime, mai adânc decât orice adâncime, mai aproape decât orice apropiere și mai departe decât orice depărtare. N-am să tac ci am să spun că am fost sus și ești acolo, că am căzut și erai în adâncimea mea, că am fost aproape și erai mai aproape decât mintea mea putea să cuprindă, că am fost departe și erai și acolo!”

Mesajul ăsta e venit în urma multor trânte, unele atât de jos încât nu am crezut că mai există nici o speranță pentru mine, dar Adonai m-a ridicat și sper că a folosit să întărească pe cineva.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Poate ieşi ceva bun din Natzeret?

Filip a găsit pe Natan'el şi i-a zis: „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moshe în Torah şi proorocii: pe Yeshua din Natzeret, fiul lui Yosef. Natan'el i-a zis: „Poate ieşi ceva bun din Natzeret?” „Vino şi vezi!” i-a răspuns Filip. Yochanan/ Ioan 1:45-46

De multe ori m-am gândit că locul în care sunt e sigur un loc din care nu poate ieși nimic bun. Că circumstanțele în care mă aflu și chiar locul în sine, n-au cum să mă apropie de ceea ce caut și-mi doresc și că doar plecând departe sau altundeva, am să-mi găsesc menirea. De multe ori am încercat să plec și la fel de multe ori m-am simțit ținută cu putere pe loc de mâini ce n-aveam cum să le îndepărtez pentru că S-au lăsat bătute în cuie pentru mine. Dar numai pentru că nu le dădeam la o parte, nu înseamnă că mă bucuram. De zeci de ori, poate chiar sute de ori, m-am răzvrătit, ba că nu înțeleg ce face, ba că m-am săturat de atâta neîmplinire, dar cel mai mult pentru că El care ar trebui să-mi vrea binele mă ține într-un loc unde mie nu mi-e bine. Am disprețuit mult circumstanțele mele și țara asta și tot, dar cel mai grav a fost când am înțeles că de fapt disprețuiam voia Lui pentru mine. Știu că dacă m-ar vrea în altă parte și dacă m-aș împotrivi eu, tot m-ar duce acolo, iar din moment ce nu o face înseamnă că asta e voia Lui pentru mine acum, planul Lui... plan care chiar dacă nu pare deloc măreț și nici nu dă a ”happy ending” e ceea ce El a ales pentru binele meu. Dacă exista un alt loc în care să fiu la ora asta care să fie mai mult spre binele meu decât unde sunt, m-ar fi dus acolo.

Nu e deloc plăcut să te zbați din toate puterile, să cauți în toate colțurile și sub toate pietrele o cale de a ieși din situația sau locul în care ești. Nu e ușor când știi că toate lucrurile lucrează împreună înspre binele celor ce-L iubesc pe El, doar că binele actual te doare și oricât vrei să accepți că e bine nu te poți opri din plâns.

După multă... multă răzvrătire și țipete de ”nu e drept!”, a venit și resemnarea, sau poate doar înțelegerea faptului că nu-mi aparțin mie ci Aceluia care nu S-a dat în spate de la nimic pentru mine, nici măcar de la moarte.

Nu știu alții cum sunt, dar eu nu mă suport pe mine în depresie, așa că am ales să accept lucrurile așa cum sunt, lucruri pe care deși eu nu le înțeleg, Împăratul meu le-a ales pentru mine și dacă asta vrea El, atunci El știe mai bine. Am ajuns la concluzia că dacă tot zic că ”m-am predat” Lui și dacă tot îi cânt frumos că-i dau tot ce sunt și tot ce am e al Lui, măcar să nu-L mai mint.
Tot ce am eu e al Lui, măcar că e aproape nimic și El are dreptul să facă ce vrea cu mine pentru că sunt a Lui și orice ar alege să facă până și să mă țină departe de cele mai dragi vise ale mele: E DREPTUL LUI!

Zilele trecute stăteam și mă gândeam cum să fac altceva pentru că ceea ce aștept eu nu mai vine și Adonai mi-a adus în minte pasajul din Ioan 1:45-46. Natan'el era unul dintre mulți în Israel care așteptau venirea lui Mashiach și mulți dintre cei care au așteptat, au adormit fără să-L vadă venind și probabil că Natan'el se gândea că la fel se va întâmpla și cu el, doar că gândurile i-au fost întrerupte de Filip care tocmai ce i-a dat vestea că l-a găsit pe Acela pe care îl aștepta întreg Israelul și Natan'el. Filip îi spune că Numele Aceluia care împlinește Torah și neviim (profeții) este Yeshua ben Yosef și că este din Natzeret. Natan'el rămâne surprins deoarece în mintea lui, după cum a și spus, nimic bun nu avea cum să iasă din Natzeret, darămite Mashiach shel Israel (Mesia lui Israel).

Poate că locul în care sunt e un mic dezastru și nu văd ce s-ar mai putea întâmpla ca să aducă ordine sau sens sau izbăvire, dar știu că Yeshua (mântuirea lui Dumnezeu) are obiceiul să vină tot din locuri ”greșite”, precum Natzeret, cel mai puțin spiritual loc din Israel, pentru evrei.

Dacă Adonai a putut să aducă salvarea întregii omeniri dintr-un loc de unde nu putea să vină nimic bun, atunci cu siguranță că poate să aducă izbăriea mea, împlinirea și alinarea, chiar în locul în care sunt, oricât m-aș îndoi eu că se mai poate întâmpla ceva bun aici.

Când Natan'el l-a întrebat pe Filip ”Poate ieşi ceva bun din Natzeret?”, răspunsul pe care l-a primit a fost: „Vino şi vezi!”

Asta am simțit eu că-mi spune Adonai: ”Vino şi vezi că ceea ce vine, chiar dacă e dintr-un loc de unde nu mai poate ieși nimic bun, e tocmai izbăvirea ta!”

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Plâns

În lacrimi zac cu sufletul înmuiat în ele,
Că nu știu să Te strig să mă auzi de rele,
Că nu știu mâinile să le întind s-ajung să Te ating,
Că oricât mă aprind să Te cuprind, ape negre mă sting.

Că cerul îmi picură și-mi umple ochii
Că nu mai cresc în Lumină, ci în umbra fricii,
Că scuzele-au ajuns să-mi stea pe post de gard
Că de dorul Tău, Adonai, toate mă ard.

Plâng că stau cu Viața față în față,
Dar că de lacrimi nu Te mai recunosc la Față,
Că oricât merg 'nainte mă simt tot mai departe
Și că încă nu știu să-Ți las mâna să mă poarte.

Dar am să mă opresc din plâns
Și n-am să las frica să creadă că m-a învins.
Am să las în urmă tot ce prețuiam
Și-am să m-arunc ca să Te prind și-am să Te am.


Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Mai

Te dor ochii Adonai când mă privești?
De mă scufund în întuneric, mă mai deosebești?
De m-am pierdut pentru a nu știu câta oară, mai vrei să mă găsești?
Și dacă iar mă-ntorc acasă în zdrențe, mă mai primești?

De frica mă împrăștie, mai vrei să mă culegi?
De mă înnoadă deznădejdea, mă mai dezlegi?
De vreu să-mi caut scuze, mai vrei să le-nțelegi?
Și dacă vezi alții mai buni ca mine, mă mai alegi?

Mai plângi de mila mea dacă mă vezi plângând?
Mai fugi ca să mă prinzi dacă mă vezi căzând?
Mă mai auzi cum strig chiar de mă vezi tăcând?
De m-am oprit și nu știu unde, mă mai aștepți visând?

Chiar dacă ai obosit Adonai, mai privește-mă!
Mai caută-mă... mai găsește-mă... mai primește-mă
mai culege-mă, mai dezleagă-mă, mai înțelege-mă...
mai alege-mă, mai prinde-mă, mai ascultă-mă...
Mai visează-mă, mai crede că mă-ntorc și așteaptă-mă!


Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה

Cred sau mă încred?

Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. (Evrei 11:1)

Până acum am ajuns să înțeleg că sunt 4 nivele de a crede.

1. A crede că Dumnezeu există și că este Creatorul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute.

În Evrei 11:3, ni se spune că ”Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”

Cred că acesta e cel mai simplu fel de a crede. A crede că Dumnezeu există nu constituie o problemă, pentru cel puțin 80% din populația Terrei, procentaj care afirmă că sigur există o putere mai mare decât noi în Univers. Până și oameni de știință au ales să creadă că există în lumea noastră sisteme mult prea complexe pentru a fi evoluat sau apărut din senin. Deci a crede în felul acesta nu necesită prea mult efort.

2. A crede că Dumnezeu este implicat în evenimente majore, cum ar fi fenomene și dezastre naturale, războaie, etc.

Până și Gigi Becali, poate să-ți spună că el crede că Dumnezeu este în spatele lucrurilor majore care se întâmplă în lume. Am văzut interviuri luate sinistraților, care spunea că ”i-a bătut Dumnezeu”, deci și aceștia având crezul că Dumnezeu e în spatele lucrurilor care scapă de sub controlul omului. Adolf Hitler credea în Dumnezeu și că acționează potrivit cu voia Lui ”apărându-se împotriva evreilor”, după cum și scria dealtfel în cartea sa, Mein Kampf, iar pe catarama soldaților naziști se găsea inscripția ”Got mitt uns” (Dumnezeu cu noi). Deci nici nivelul acesta de credință nu necesită prea multe din partea celui care crede în acest fel.

3. A crede că Dumnezeu cunoaște până și gândurile mele înainte de a le gândi.

Acesta e un lucru mai greu de înghițit de marea majoritate și mulți nu pot să creadă că Dumnezeu ar fi vreodată interesat de gândurile omului și că oricum dacă un gând rămâne doar atât și nu ajunge să se materializeze, atunci gândul nu are importanță și nici gravitate, deci nu necesită atenția lui Dumnezeu.

Cu toate că nu se considera ateu, Albert Einstein spunea că nu poate să creadă într-un Dumnezeu curios de gândurile și destinul omului. Dar dacă acest lucru ar fi valabil, eu aș putea să fac bine, dar în inima mea să mă gândesc doar la profitul de pe urma binelui respectiv, sau să fiu prietena cuiva dar în inima mea să urăsc persoana respectivă și să-i vreau răul, iar Adonai n-ar avea cum să știe ce gândesc de fapt și nici nu m-ar putea pedepsi sau răsplăti cu dreptate. Dar El nu se ia după aparențe, nici după cât de bun sau rău pare un om și nici nu înțelege greșit pe nimeni.

4. A crede că Adonai este implicat în viața mea în cel mai intim mod posibil.

Asta înseamnă că sunt conștientă că El -- Dumnezeul cerurilor și al pământului; El -- Împăratul Împăraților e mereu lângă mine și în control total a tot ce se întâmplă în viața mea. Că nu e undeva sus în ceruri, la sute de mii de kilometri distanță, ci e lângă mine chiar aici și chiar acum. Dacă Adonai e undeva departe și aude vești despre mine de la alții și mă ajută doar când îmi vine rândul pe lista Lui imensă, atunci Adonai nu mi-e de nici un folos. La fel cum ar fi dacă mi s-ar pune un pistol la tâmplă și ar veni cineva și mi-ar spune ”n-ai frică, am eu o pușcă acasă, mai tare decât pistolul ăsta, fii fără grijă!” Probabil că l-aș lua pe respectivul la palme, deoarece pușca lui de acasă nu mi-ar folosi la nimic în situația dată. La fel și HaShem, dacă nu este lângă mine aici și acum și tot timpul, nu-mi folosește la nimic faptul că e Atotputernic.

Ca să am acest fel de credință trebuie să înțeleg că El e mereu implicat în viața mea, că în mod constant mă călăuzește, că în mod constant are grijă de mine și mă protejează. A crede în felul acesta necesită un oarecare efort din partea celui ce crede, deoarece asta presupune ca omul să-și antreneze mereu gândirea pentru a-L vedea pe Adonai.

Totuși mai mult decât a crede în Adonai, trebuie să și am încredere în El, pentru că a crede că Adonai este în spatele tuturor lucrurilor nu este destul. Există oameni care cred că Adonai face orice numai să le bage lor bețe în roate. Îl recunosc în spatele evenimentelor din viața lor, dar nu pot să vadă că le vrea binele.

A avea puterea de a înțelege că Adonai te iubește destul de mult încât mereu să aibă binele tău în minte chiar și atunci când totul pare rău, aceasta nu mai e credință, nici pozitivism, ci încredere.

De exemplu, dacă un om ar avea o mașină superbă la care ar ține mult și mașina i-ar fi furată iar ca să-l consoleze ar veni un prieten și i-ar spune ”partea bună e ca nu mai trebuie să-ți dai banii pe benzină” și ar încuraja omul să vadă partea ”bună” a lucrurilor, asta nu înseamnă nimic. Mie îmi plac oamenii care trăiesc după lozinca ”dacă viața îți dă lamâi, fă limonadă” și chiar cred că a fi pozitiv te ajută, dar asta nu înseamnă că trebuie să confundăm pozitivismul cu încrederea în Adonai. Încrederea este să știu că un lucru este rău și da, doare, dar să înțeleg că Adonai mă iubește destul de mult încât orice face, face spre binele meu, iar eu nu înțeleg totul, dar El poate să vadă toate lucrurile, iar dacă îmi dă sau îmi ia ceva, înseamnă că e pentru că a considerat lucrul respectiv că e bun pentru mine.

Multă vreme eu m-am simțit nedreptățită de Adonai, pentru că ori îmi dădea anumite lucruri, ori mi le oprea pe altele, până când am înțeles că dacă eu aș știi mai bine decât El ce e mai bine, atunci eu aș fi Dumnezeu, dar nu sunt. A trebuit să accept că El poate să creeze oasele unui om din țărâna pământului și să-i sufle în nări suflare de viață, pe când eu de-abia pot să nu mă înec când respir, după ce obosesc prea tare. A trebuit să accept că El a făcut soarele să lumineze o întreagă planetă ziua și luna noaptea, iar eu nu sunt în stare nici măcar să țin o lumânare în mână fără să mă ardă ceara. A trebuit să recunosc că El poate să facă o cale pentru mine mai bună decât aș fi putut eu să-mi imaginez vreodată, pe când eu de-abia găsesc drumul pe care vrea să merg. A trebuit să recunosc că El chiar câștigă dacă se întrece cu mine la cine cunoaște mai bine ce trebuie să se întâmple.

Eu și El înțelegem lucrurile la nivele așa de diferite încât mă mir că poate să comunice cu mine. E ca și cum un tată care vorbește 10 limbi străine și are doctoratul în cel puțin 4 domenii, ar încerca să stea de vorbă cu fiul de 3 ani. Tatăl trebuie să se smerească și să-și reducă limbajul și felul de a fi, ca să poată interacționa cu fiul. Ceea ce cunoaște fiul nici măcar nu intră în aceeași propoziție cu ceea ce cunoaște tatăl și cel mai absurd lucru ar fi ca fiul să aibă impresia că știe mai multe decât tatăl. La fel de ridicolă sunt eu când încerc să-i explic lui Adonai că am o nevoie și El numa nu mă pricepe. Poate că nevoia mea e ca și un copil de 3 ani care vrea înghețată, sau poate chiar e o dorință reală, dar acum știu că dacă ar fi o nevoie, Adonai n-ar sta pe gânduri să mi-o împlinească. În Psalmul 23 este scris că ”nu voi duce lipsă de nimic”, asta înseamnă că niciodată nu va lăsa să fie vreo lipsă în vreun domeniu din viața mea, dacă lucrul respectiv chiar e o nevoie. Până și dorințele aiurea mi le împlinește, darămite nevoile.

Eu am impresia că dacă El se smerește atât de mult încât să vorbească ”pe limba mea”, asta înseamnă că suntem la același nivel de ignoranță și cred că e la fel de limitat ca mine, că doar dacă mie îmi scapă lucrurile sub control, sigur i-au scăpat și Lui. Dar El e destul de măreț și complex încât planurile Lui cu privire la viața mea să nu fie date peste cap de nimic și ia în considerare orice rău mi s-ar putea întâmpla și orice greșeală aș putea eu face, ia în considerare fiecare consecință și orice dezastru și tragedie și tot e în stare să le întoarcă spre binele meu și să-Și împlinească planurile cu mine. Iar eu nu sunt vreun caz special, pentru că face același lucru cu peste 6 miliarde de oameni în același timp.

Eu înțeleg limitat, El cunoaște toate lucrurile și singurul lucru pe care-l avem în comun în povestea asta e că amândoi ne gândim doar la mine, diferența e că eu văd un pas în fața mea și vreau să iau decizii în funcție de limitarea mea, pe când El vede până la capăt drumul meu și gândește mereu pentru binele meu până la capăt, nu doar pentru acum.

Cum să nu mă încred în dragostea Lui care nu m-a înșelat niciodată, când știu că sunt purtată în El prin Yeshua, mai bine decât un copil în pântecele mamei lui?

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה