Rătăcită

Rătăcesc ca o oaie pierdută. Caută pe robul Tău căci nu uit poruncile Tale. - Psalmi/Tehilim 119:176

    Nu cunosc nici un om mai pierdut în spațiu decât mine. Nu în sensul că sunt cu capul în nori, ci literalmente sunt pierdută în spațiu. Nu am nici un simț al direcției, iar ca rezultat al acestei calități deosebite ce o posed reușesc să mă pierd oriunde merg. E de-a dreptul o ”bucurie” să călătoresc singură. Am ajuns să îmi accept acest defect și nici eu nu mă mai judec pentru el, așa că nu e de mirare că versetul menționat mai sus e rugăciunea mea destul de des. 

 

    Zilele trecute eram în Țara Galilor împreună cu sora și cumnatul meu, iar în dorința de a-mi arăta unde urma să mergem, Daniel, cumnatul meu, îmi arată o hartă și supraestimându-mă complet, începe să îmi explice direcția de unde călătoream și punctele prin care vom trece. Eu, nedorind să par idioată, dădeam din cap de parcă binențeles că înțelegeam perfect, când în realitate habar nu aveam despre ce vorbea. Sunt oameni care posedă această calitate mult râvnită de mine; oameni care sunt în stare să aterizeze pe lună și să știe exact în ce direcție trebuie să meargă. Eu în schimb pot să mă pierd și în orașul în care m-am născut. Poate cineva se întreabă cum de nu m-am pierdut de tot până acum. Foarte simplu. În aceeași măsură în care pot să mă pierd, sunt excelentă la a cere indicații, chiar dacă de multe ori ajung să cer indicații la indicațiile primite în primul rând. Dar chiar și așa, de fiecare dată am găsit drumul pe care trebuia să merg. 

  

    Nu mă pierd pentru că vreau, sau pentru că nu mă ajută caracterul, sau pentru că nu am principii bune, mă pierd pentru că merg prin locuri pe unde nu am mai fost niciodată. E valabil și pentru umblarea mea cu Adonai.

    Versetul menționat mai sus este ultimul verset dintr-un psalm care vorbește timp de 175 de versete despre dragostea scriitorului pentru Legea lui Adonai, pentru derech haKodesh (calea cea sfântă), pentru învățătura care dă înțelepciune și viață. 175 de versete despre dedicarea și disciplina scriitorului pentru a face voia lui Adonai iar versetul 176 concluzionează ”Rătăcesc ca o oaie pierdută. Caută pe robul Tău, căci nu uit poruncile Tale.”

Nu vorbesc despre a păcătui și a întoarce spatele Celui căruia i-ai dat viața ta. A te rătăci înseamnă a nu știi unde ești sau în ce direcție mergi. Da, știu că mă îndrept spre casă, dar merg pe un drum pe care nu am mai fost și chiar dacă știu cum trebuie să umblu, câteodată mă trezesc că nu știu unde sunt. Nu știu dacă așa e planul, dacă așa am ales eu, iar dacă am ales eu, am ales bine sau am ales greșit; sunt unde trebuie să fiu? Am trecut pe lângă ceva? Nu se întâplă nimic din ce am crezut eu că ar trebui să se întâmple până acum, e normal sau am făcut ceva greșit?

    Zile, săptămâni sau luni petrecute în aceleași întrebări fără răspuns. Și poate că toți ceilalți știu exact unde merg și cunosc fiecare pas pe care-l fac, iar eu sunt singura pierdută în spațiu, dar chiar și așa am speranță. Versetul de mai sus are o cheie pentru oricine se luptă ca mine. ”Caută pe robul Tău, căci nu uit poruncile Tale.” 

 

   Dacă m-am rătăcit Adonai, dacă n-am luat aminte la ceva, dacă mi-a distras ceva atenția și am ajuns de m-am rătăcit, atunci caută-mă! Tu știi unde sunt. Eu n-am mai fost pe aici și nu știu care e următorul pas, dar Tu, Yeshua, Tu care Te-ai făcut cale sub pașii mei, Tu care îmi luminezi întunericul meu, Tu care ești Căpetenia mea, caută-mă și când mă găsești, întărește-mi pașii pe calea Ta, căci nu uit poruncile Tale!

Bat Melech בת מלך

 Cristina כריסטינה