Salvatorul

”Dumnezeu așteaptă de la credincioși și le poruncește acestora să fie bucuroși.” Ați auzit vreodată cuvintele astea spuse într-o formă sau alta? Și nu sunt cuvinte spuse aiurea pentru că sunt multe versete care susțin această afirmație: Rom. 14:17, Fil. 3:1, Fil. 4:4, 1 Tes. 5:16, 1 Pet. 4:13, etc.

Și dacă ai cumva vreun gând să nu fii bucuros, există tot felul de cărți scrise pentru credincioși cu tot felul de pași de parcurs pentru a ajunge să fii fericit/mulțumitor/bucuros. 
Și dacă nu te-au convins versetele și cărțile, stai liniștit că sunt mulți frați binevoitori, gata să-ți reamintească să zâmbești că doar scrie să fim bucuroși. Și ce fain că în teorie nu există credincioși deprimați, iar dacă practica ne omoară și se găsește vreunul în depresie, pe lângă povara lor, mai trebuie să învețe se se ascundă sau să-și lipească un zâmbet pe față ca să nu fie judecați că nu sunt bucuroși. Și nu mă refer aici la cei care sunt din caracterul lor negativi sau caută răul în orice situație doar pentru că așa și-au construit caracterul și le place să bombănească la fiecare pas. Nu. Vorbesc despre oameni care se află într-o suferință sufletească de proporții (justificată sau nu în ochii mei sau ai altora) care-i face pur și simplu să cedeze. Nu toți avem aceeași capacitate de a rezista loviturilor sufletești. Pentru cineva a fi părăsit poate să însemne sfârșitul lumii când pentru mine, care am antrenament în domeniu, poate să fie ceva egal cu o arsură minoră care da, mă face să spun ”au!” dar nu o resimt ca alții pentru care același lucru e arsură de gradul 3. 
Nu toți simțim același grad de durere fizică în aceleași condiții și e la mintea cocoșului că nu toți simțim la fel la nivel emoțional. Există oameni care au supraviețuit unei căzături din avion cu răni ușoare iar alții pe care i-a omorât o căzătură de la 2m. Nici unul, nici altul nu e regula. Organismul poate reacționa diferit, deci cu atât mai mult sufletul. 

Există tot felul de situații care în teorie le-ai suporta acceptabil, dar în realitate se dovedesc copleșitoare. Uneori nici măcar nu e vorba de un eveniment specific care să producă deznădejdea ci pur și simplu o serie de supărări adunate. Poate un lucru pe care te încăpățânezi să-l crezi până când neîmplinirea respectivă îți rupe inima. În Proverbe 13:12 scrie că ”O nădejde amânată îmbolnăveşte inima”. Poate moartea cuiva drag sau faptul că te-ai uitat prea mult la răul din lume și l-ai resimțit până în măduva oaselor de te-a convins să crezi că întunericul e prea gros. Poate o relație nesănătoasă. Dar oricare ar fi cauza, depresia este o suferință reală, până acolo că unii au nevoie de anumite medicamente doar pentru a face liniște în capul lor. Și știu că omul ignorant poate să se pronunțe repede ba că bolnavul e nebun, iar dacă-i credincios că are nevoie de o exorcizare bună. Nu intru în detalii referitoare la părerea mea și despre unii și despre alții (spoiler: nu e una bună).

În 1 Împărați 19, când Ilie fugea de Izabela, era atât de deprimat încât voia să moară. Nu mai voia nici să mănânce, motiv pentru care un înger a venit la el și îl hrănea. În Psalmul 42 ți se rupe inima de durerea psalmistului. Iona, Iov, David, Ieremia – toți au fost deprimați la un moment dat. 

Și acum se vor trezi câțiva să întrebe ”adică ce vrei să spui?! Că de câte ori trecem prin suferință să ne lăsăm pradă depresiei?” Nicidecum :) Nu mai mult decât aș spune că e ok să ne înbolnăvim, dar dacă se întâmplă să treci prin asta, cauți remediul. 

A fost un caz la știri de ceva vreme cu o femeie din București care a sărit de pe acoperișul unui bloc după mai bine de 30 de ore de uitat în gol. Și-mi amintesc că atunci erau acuzate autoritățile pentru că nu au intervenit și ca o mustrare, au dat un clip cu mai multe operațiuni de salvare a unor oameni care doreau să-și ia viața. În acest colaj era prezentată intervenția în cazul unei femei care sărea de pe o clădire iar salvatorul ei, prins cu o funie, a sărit în gol după ea și a prins-o în aer. Un bărbat amenința că se aruncă de la etaj iar un militar a sărit să-l prindă și s-a luptat cu omul minute bune ca să-l salveze. Salvatorul bărbatului s-a rănit destul de bine dar s-a prins de bărbat cu mâinile și picioarele și nu i-a dat drumul până când a fost în siguranță. Iar cazul care m-a impresionat cel mai mult se petrecea în SUA unde o femeie voia să sară de pe un pod. Au fost chemate echipajele de intervenție iar un polițist care încerca să o facă să se răzgândească a văzut că nu e cale de întoarcere așa că a alergat spre femeie și a prins-o de pe margine, căzând amândoi pe partea sigură. Femeia a fost dusă de ambulanță, iar polițistul era plin de sânge cum a căzut și mai fusese și mușcat de femeia care voia să scape. 

Văzând imaginile respective m-a apucat plânsul, nu pentru situația în sine ci pentru că am înțeles că de multe ori așa face Dumnezeu cu mine. Fără a se gândi la Sine mă salvează din nou și din nou. De multe ori poate habar nu am în ce ape m-am băgat, sau în ce foc stau să pier, figurativ vorbind.

 De multe ori ajungem până în punctul în care nici măcar bunătatea Lui nu ne mai mișcă și Scriptura e doar o colecție de vorbe multe fără putere și suntem așa de dezamăgiți și de noi înșine și de Dumnezeu, încât renunțăm. Chiar dacă nu o facem într-un mod dramatic de genul ”de astăzi nu mai cred!”, dar pur și simplu încetăm să ne uităm la felul în care sunt făcute toate lucrurile.

Și în loc să nu-și mai bată capul cu noi... cu mine, El face planul cum să mă scape și de data asta. Încă de la căderea omului în păcat, gândul Lui Adonai e doar cum să scape omul. La fel cum e natura mea să vreau să sar că nu văd nici o altă cale, tot așa e natura Lui să sară după mine. Și nu-i e ușor. De multe ori se rănește în procesul ăsta de salvare. Infinit mai mult ca mine. Și tot nu se oprește. De câte ori deznădejdea mea mă duce ba pe-un pod, ba pe acoperișul unei clădiri, ba în flăcări, ba în întuneric, ba în dorințe aiurea ... am impresia că sigur de data asta aici mă lasă măcar că nu m-a lăsat niciodată ca să am motive să-L suspectez că de data asta o va face. Și am surpriza de fiecare dată să văd că a venit în foc după mine. Că a sărit în gol după mine. Că tot e plin de semne și cicatrici din cauză că nu renunță la mine. Și tot e lângă mine. Si tot speră că da de data asta chiar pricep ce înseamnă ”nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” 

Acțiunile mele nesăbuite de multe ori mă pun în situații periculoase, dar dragostea Lui e și mai nesăbuită! N-are nici o garanție că nu mai fac o prostie pe viitor și tot continuă să mă salveze. Presupun că de aceea I se spune Salvator...               

Bat Melech בת מלך

 Cristina כריסטינה

În Lumină

După o lungă perioadă în care mi-am ignorat complet blogul, am decis să scriu o postare.

Pentru cei care mi-ați tot trimis întrebări referitoare la blog: Da, încă mai trăiesc! Nu, încă nu m-am pierdut de Adonai! Da, mai scriu, chiar dacă nu în mediul virtual. Da, voi mai scrie pe blog, chiar dacă nu atât de des cum mi-aș dori. Moving on...

Azi-noapte am avut un vis în care stăteam în fața unor oameni și cântam Kumi Ori (Ridică-te și luminează). Un om din mulțime a întrebat ”ce înseamnă cuvintele acestea?” iar eu i-am recitat ”Scoală-te și luminează-te! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul și negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul și slava Lui se arată peste tine.” (Isaia 60:1-2)

Când m-am trezit am început să mă gândesc. Nu știu alții cum sunt, dar eu una nu simt că luminez prea mult. Sunt oameni apropiați mie pe care nu trebuie să-i rogi de două ori și-ți vor spune imediat tot ce văd ei în neregulă la lumina mea. De multe ori și eu îmi dau mie dureri de cap de cum îmi pâlpâie lumina on și off mai rău decât o instalație de brad ieftină. Și aș vrea să fiu constantă, să fiu un fel de supra-om care când deschide gura doar înțelepciune îi iese pe buze și cuvinte spirituale. Care începând cu mimica feței sau gesturi și terminând cu fapte, face doar lucruri minunate și pare foarte ”zen”, dar din păcate eu și filozofia asiatică nu ne-am împăcat niciodată.

Oamenii au în minte o imagine despre cum ar trebui să arate unul care își zice ”urmaș al lui Yeshua” și dacă nu te ridici la standardul respectiv ești numit ”fals” și ajungi până și tu să te cataloghezi astfel, iar unii din păcate ajung chiar să încerce să compenseze pentru sentimentul de nevrednicie până acolo că afișează o ”spiritualitate” ieșită din comun, care în cel mai bun caz e ridicolă, iar în cel mai rău caz îi judecă pe alții care n-au învățat să se prefacă la fel de bine sau pur și simplu nu vor.  

Dragii mei, eu nu sunt Lumină. Eu doar mărturisesc despre Lumină. Lumina care e adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume. (Ioan 1:9) Degeaba vă uitați la mine și așteptați să luminez ca Lumina că vă voi dezamăgi. Doar El e bun, eu în cel mai bun caz pot să încerc să imit bunătatea Lui, dar și aceea de multe ori lasă de dorit. Doar El e desăvârșit, eu cel mult pot să vreau să fiu curată. Doar El are gânduri de pace, ale mele de multe ori sunt invidioase, critice, și pur și simplu răutăcioase. Și mi-e ușor să fiu rea pentru că nu e nevoie să-mi cenzurez nimic. Nu mi-e deloc ușor să încerc să-i seamăn Lui. Și oricât de mult încerc, inevitabil, îmi scapă și răutatea mea. Dar mă lupt să nu-mi seamăn mie. Că mă vedeți uneori învinsă de propria-mi natură și asta vă dă un sentiment de superioritate de genul, ”na, vezi că nici ea nu-i mai bună”, aveți din partea mea un mare Like și felicitări pentru spiritul de observație deosebit, dar o să vă spun ceva șocant: nu sunt mai bună! Sunt o păcătoasă de care Adonai a avut milă și mi-a deschis ochii să văd bunătatea Lui și prin lumina Lui, eu văd Lumina. (Ps 36:9)

Dacă stau în Lumină și spun despre mine acest lucru, asta nu înseamnă că m-am declarat pe mine însămi deasupra altora, înseamnă doar că m-am pus pe mine în cel mai vulnerabil punct posibil. Ca să am parte de El, m-am făcut ținta tuturor privirilor. A fi în raza de acțiune a luminii implică vulnerabilitate pentru că te vede toată lumea. Chiar și cele mai mici imperfecțiuni sunt expuse părerilor tuturor care se uită. Nu stau în Lumină din vreun sentiment de superioritate ci pur și simplu pentru că sunt ca o molie atrasă de lumină fără să-i pese cât de hidoasă îi e înfățișarea în Lumină.

Sunt ca Adam care a înțeles că e gol, dar în loc să mă ascund stau cu nerușinare în Lumină, pentru că nu stau prin propria-mi excelență, ci prin Cel care a murit pentru mine ca să mă acopere în ochii Tatălui.  

 ”Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan 3:19-21)

Dacă cineva crede că e mai luminat ca mine, felicitări! Dar un semn al unuia care e în lumină e că e orb la ceilalți. Ca și când ești pe scenă și toate reflectoarele îți bat în ochi, tu nu vezi sala, decât Lumina.

Vă urez tuturor celor care citiți acest mesaj curaj și putere să rămâneți în Lumină oricâți ar fi cei care stau cu degetul îndreptat înspre voi.

Poate nu e cea mai inspirată postare pentru o revenire pe blog, but there you have it.

Bat Melech בת מלך

 Cristina כריסטינה