Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată
este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă
este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o
află. - Matei 7:13-14
Dacă întrebi un credincios ce mai face, de obicei îți
răspunde ”bine”, ca să scape repede de tine, dar dacă ai ”noroc” și omul
vrea să pară mai pios, mai auzi și răspunsuri de genul ”ca și pe pământ”, sau
”ne luptăm, că nu-i ușor” și preferata mea ”e greu pe calea îngustă”.
Departe de mine să nu fiu și eu spirituală la rândul meu,
așa că de cele mai multe ori încuvințez din cap ”da, da, așa e”, că doar scrie
că nu-i ușor și cine-s eu să spun altceva?
Și da, e greu și știu că de multe ori am dus niște lupte de
m-au despuiat de toate puterile și abia m-am adunat după ele. Și da, e îngustă
calea asta că dacă ar fi așa de simplă, toți ar umbla pe ea, doar că ce mare
lucru fac dacă umblu doar bombănind pe calea asta, ghidată de excelentul meu
simț de observație care mă tot face să spun că e îngustă calea de parcă nu e
evident, dar o spun destul de des încât să simtă cumva Adonai că eu îi fac o
favoare că iau calea asta pe care nici măcar nu S-a sichisit să o facă ușoară.
A venit la mine ca și Moshe când s-a dus la evreii din
Mitzrayim (Egipt) și mi-a propus să-mi las și carămizile pe care le-am făcut și
cele pe care le mai aveam de făcut, să-mi las lanțurile și să merg după El, pe
un drum care nu-i chiar o plimbare în parc – un drum cu apă puțină și unde carne nu prea este, decât o
mană de care s-ar prea putea să mi se sature sufletul meu îndreptat spre păcat.
Un drum pe care sunt vrăjmași care vor să mă atace și un drum unde mi-e mai
ușor să mă răzvrătesc decât să merg după El. Un drum în stare să scoată ce e
mai rău din mine la suprafață, menit să-mi încerce toate pornirile inimii ca să
știu (dacă aveam vreo iluzie până atunci) că sunt liberă doar pentru că Lui I S-a făcut milă de mine, nu pentru că
eu sunt o bună revoluționară care s-a săturat de asuprire.
Și am zis ”vin Adonai!” că mi s-a părut că n-are cum să fie
mai rău ca și în robie, măcar că robia era tot ce am știut. Și am crezut că voi
excela în a fi liberă, că eu voi fi standardul după care unii se vor judeca
liberi sau sclavi, doar că nici n-am ieșit bine din robie și când am văzut că
asupritorul mă vrea repede înapoi, m-am răzvrătit împotriva Lui – binefăcătorul
meu – cu vorbe de genul ”dar ce, nu puteam să mor sub mâna asupritorului, de
m-ai scos de acolo să mor în pustie?!” Și Adonai S-a pus stâlp de foc între
mine și vrăjmaș, dar eu n-am văzut în asta bunătatea Lui, decât că era datoria
Lui să mă scape. Apoi L-am suspectat că vrea să mor de sete și mi-a dat apă.
Apoi L-am suspectat că vrea să mă distrugă cu dieta Lui cu mană zilnică și
să-mi închidă gura mi-a dat carne. Mi-a dat Torah Lui ca să nu mai umblu pre
cum o ignorantă pe fața pământului, iar eu am zis ”extraordinar, dar cine poate
să țină atâtea reguli? Nici dușmanul meu nu avea atâtea legi!” Și am căutat tot
felul de scăpări în Legea Lui ca să mă justifice în ce îmi plăcea să fac. Au
venit iscoade să-mi spună că au văzut că țara în care mă duce e una bună și de
dorit chiar dacă nu e ușor să intri în ea, dar am preferat să aud că e greu de
intrat în țară decât să aud că țara e bună.
Dar am înțeles că dacă tot ce văd la calea asta e că e
îngustă și doar mă plâng de tot ce nu am și aș vrea să am s-ar prea putea să
mor în pustie.
Dacă mă uit în urmă și nu văd că tot, absolut tot a fost și
este o minune, am umblat degeaba pe calea asta. Nu spun că ar trebui să-mi
însușesc vreo bucurie din asta forțată și să mă port ca un hippie și să văd
flori peste tot, doar să iau aminte la ele dacă le văd!
Pentru că dacă stau bine să mă gândesc și deschid bine
ochii, chiar dacă n-aș lua aminte la nici o altă minune, măcar să recunosc
faptul că nu e chiar normal că de atâta vreme nu mi s-a învechit haina pe
mine și că nu mi s-au umflat picioarele de la atâta umblat (Deut. 8:4).
Că oricât aș pofti la hainele lumii – lumea cu toți
designerii ei nu a reușit încă să fabrice o haină care să nu se învechească sau
încălțăminte care să nu-ți umfle picioarele după ani de purtat.
Poate că nu-mi dă Adonai tot ce poftesc, dar e mai bine să
nu-mi dea că de multe ori lucrurile care le-am poftit mai mult au stricat decât
să mă împlinească, dar întotdeauna – ÎNTOTDEAUNA – mi-a dat tot ce am avut
nevoie pe drumul acesta, așa că drumul acesta nu e atât de greu pe cât e doar
greu de găsit sau greu de urmat fără bombăneli.
Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה
