Pustie

În ultimele 2 săptămâni, viața mea s-a schimbat literalmente cu totul și în așa măsură încât nici măcar nu am apucat să reacționez sau să protestez ci doar să mă resemnez. Îi spuneam lui Ioana ieri că mă simt de parcă aș fi un copil mic pe care-l duci la medic să primească o injecție și oricât ar plânge sau s-ar zbate sau s-ar teme, nu schimbă cu nimic faptul că va fi ținut de alții și injectat cu forța dacă e cazul. Injecția în sine are un scop bun pentru copil, dar copilul nu are cum să știe nimic altceva decât neputința care îl țintuiește într-o stare în care lacrimile nici măcar nu-și mai au rostul. Poate că în esență lucrurile n-ar fi atât de dramatice dacă le-ar privi cineva din afară, dar cred că a-ți da cu părerea asupra experienței unui om implică să fi respirat prin plămânii lui, să fi privit prin ochii lui, să fi simțit cu inima lui, să te fi durut cu carnea lui și să te simți lovit prin pielea lui. Nimeni nu a fost în pielea mea până acum, nimeni n-a simțit cu inima mea și nimeni n-a răbdat cu sufletul meu decât Yeshua care e în mine și care vede toate dinlăuntrul meu ... doar El poate să își dea cu părerea...
În ultimele 2 săptămâni mi-am spus ”respiră” mai mult decât în 10 ani de zile. De ce ”respiră”? Pentru că uneori mă panichez atât de tare de faptul că toate arată ca și cum Adonai m-ar fi părăsit, încât să-mi amintesc că e acolo trebuie să îmi amintesc că dacă eu încă respir sigur El se gândește la mine, altfel aș înceta să mai fiu. Așa că respir cât de adânc pot... Dar asta nu schimbă faptul că parcă tot ce ating în ultima vreme se sfărâmă, atât de tare încât până și pământul care sunt și toate se fac nisip în mâna mea. Deja am atâta nisip și atâta pustie în mine că simt că Deșertul Sahara e neînsemnat în comparație cu al meu. Nu simt că aș trece eu printr-o pustie ci simt că pustia sunt eu. Măcar de-aș trece prin pustie ar însemna că pustia se termină, dar dacă eu sunt cea care e pustie, atunci ce speranță mai e?
Vineri seara citeam un pasaj din Yeshayahu scris pe un perete cu litere mari:
”Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit.” - Yeshayahu/ Isaia 40:3-5

De atunci mă tot obsedează cuvintele astea. Prin pustie vrei o cale Adonai? De ce nu pe lângă un izvor sau pe lângă ceva roditor, de ce prin tot nisipul ăsta fără rost?
Tot timpul subestimez dragostea lui HaShem. Tot timpul uit că El e infinit. Tot timpul uit că El e dragoste. Tot timpul uit că El e o dragoste nefârșită și că dacă încă nu am reușit să cuprind toată plinătatea Lui n-am cum să cuprind toată dragostea Lui și nici căile în care alege să lucreze. Da, logic ar fi să lucreze un pământ ce aduce rod, dar unde logica mea crede că rodul are de-a face cu o calitate superioară a pământului, El vrea să îmi arate că rodul stă în Cel care lucrează pământul și care chiar din pustietate poate să facă o grădină. Unul din versetele mele preferate din Torah este ”Chiar dacă ai fi risipit până la cealaltă margine a cerului, chiar şi de acolo te va strânge Domnul, Dumnezeul tău, şi acolo Se va duce să te caute.” - Devarim/ Deuteronomul 30:4
Dacă sunt un pământ roditor pentru El, Baruch HaShem, am cu ce să mă laud dar nu înaintea Lui, dar dacă se întâmplă să-mi fi devenit pământul o mare pustie și dacă mi s-ar întinde nisipul de la o margine de cer până la alta, eu știu cu toată inima mea Că Cel ce Este îmi va strânge fiecare bob de nisip pentru că doar El știe cum am devenit pustie. Doar El știe ce-a fost fiecare bob de nisip înainte să fi devenit un mare nimic. Și dacă deșert sunt acum, eu știu cu toată inima mea că acolo, în nerodirea mea, acolo în nepuțința și nimicul meu, acolo vrea să-i fac eu drum să vină. L-am întrebat ”și dacă ți-aș face drum, cum să vii Melech Sheli în pustie?” L-am simțit că-mi răspunde ”Am mai fost”. Dacă e ceva bun în mine e doar El...Dacă El se mai vede în mine dincolo de deșertul meu atunci eu știu cu toată inima că asta nu e de la mine.
Dacă treci prin pustie ai nevoie doar de rezistență și determinare, să nu te lași până când nu ieși de acolo, dar când pustia ești chiar tu și dacă te-ar pune cineva în Gan haEden (Grădina Edenului) tot pustie ai să fi. Pustia mea nu mai are legătură cu circumstanțele în care mă găsesc și nici nu mi-ar deveni deșertul mai puțin deșert dacă m-ar scoate Adonai din situațiile în care m-a pus. Nu de determinare și nici de rezistență am eu nevoie acum să-mi biruiesc pustia, ci am nevoie doar ca să îi fac loc Celui care este Viața, să îi fac un drum, o cale pentru ca să vină și să-mi dărâme munții pe care-i cred de netrecut și să-i facă în câmpii roditoare, să vină și să-mi înalțe văile, neajunsurile din însăși caracterul meu care mă împiedică să-L văd de la înălțime și să las să se arate slava Lui. Dacă am devenit pustie știu că nu am să rămân așa pentru că îi pregătesc o cale lui Adonai în mine și îmi netezesc locurile uscate chiar dacă pare muncă în zadar. Știu că Shekinah lui Adonai se va arăta în pustia mea și atunci să știe oricine că nu deșertul ăsta are vreun merit, ci Acela care îmi caută boabele de nisip până la cealaltă margine a cerului ca să mă aibă întreagă a Lui. Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile!

Bat Melech בת מלך
Cristina