De la filozofie la Adonai

A fost o vreme în viața mea când prețuiam filozofia ca fiind forma supremă de înțelegere sau cel puțin încercare de a înțelege ce caut eu pe planeta pământ, dacă este vreun scop în faptul că exist sau doar se întâmplă să fiu aici. În filozofie nu se insistă pe ideea de Dumnezeu ci doar pe ideea Absolutului care este descris ca mișcătorul în toate dar care în sine rămâne nemișcat, un fel de necunoscut care nu poate fi descris prea bine ci doar cugetat și de la atâta cugetare unii ori au ales să creadă că Dumnezeu nu există, alții că există dar că nu este caracterizat de bunătate, iar alții susțin un crez în Dumnezeu dar acest crez nu se descrie printr-o trăire cu El, nici printr-o relație ci mai mult o luptă. În lupta aceasta oamenii sunt mai mult victime în mâinile unuia care nu e prea interesat de muritorii de rând. Nietzsche îl declara pe Dumnezeu mort, în contextul în care afirmațiile creștinismului conform cărora Atotputernicul a fost ucis de muritori sunt atât de grave încât Dumnezeu trebuie să rămână mort și oamenii să se ridice la rangul de ”dumnezei”. Binențeles declarațiile lui sunt sarcastice, dar rămâne totuși prezent resentimentul față de un Dumnezeu care se vrea atotputernic și în control. Alții precum Isaac Newton au ajuns să aducă argumentul suprem de partea credinței închizând gura multor gânditori cu logica simplă că dacă Dumnezeu nu există, crezul lui în Dumnezeu nu va scădea cu nimic nimicul care urmează după moarte, dar dacă Dumnezeu există atunci el are de câștigat totul. Între gânditori am ajuns să îndrăgesc mult logica și stilul lui Rene Decartes care are un citat celebru care m-a ghidat mulți ani și încă mă ghidează în căutările mele: ”Debito ergo cogito. Cogito ergo sum. Sum ergo Deus est.” (Mă îndoiesc deci cuget/ gândesc. Gândesc deci exist. Exist deci Dumnezeu există.) Deși au fost unii care au pus mult la îndoială crezul lui Decartes, eu nu vreau să vorbesc despre asta, ci mai degrabă despre cuvintele lui, mai specific cele din citatul de mai sus.
Pun sub semnul întrebării, deci gândesc. – Îmi amintesc chiar după ce m-a întors la Adonai, eram într-o Biserică la un grup de tineri și aveam 10.000 de întrebări cu privire la tot și pe tema asta am fost cam marginalizată, până acolo că mi s-a spus că a pune atâtea întrebări este un semn al necredinței, că un adevărat credincios face ce este scris. Punct. Multă vreme mi-am înnecat întrebările și mă mulțumeam să-mi spun că unele lucruri nu se întreabă... asta până când n-am mai putut opri în mine întrebarea ”Adonai se simte jignit de întrebările mele, sau nu știe ce să îmi răspundă și de aceea nu am voie să întreb?” Nu a durat prea mult dilema mea, doar până în momentul în care am auzit evrei care discutau despre Adonai. Când m-au întrebat de ce cred ceea ce cred am răspuns mai mult din ce simțeam decât din ceea ce cugetasem. La una din întrebări am răspuns ”cum poți să pui așa întrebări? Nu ai voie” Omul a râs că oricum avea o părere cam proastă despre creștinism, apoi mi-a spus că întrebările fac parte din răspuns. Că dacă nu întreb nu am cum să am răspunsuri, că dacă nu îmi verbalizez îndoielile n-am să aud contra argumente la aberațiile care-mi trec prin minte și rămân la final doar cu multe îndoieli și prea puține lucruri sigure. Atunci am început să pun sub semnul întrebării tot. Încă nu mi-am găsit răspuns la toate întrebările, dar punându-mi întrebări am ajuns să nu mă mai îndoiesc de răspunsuri.
Dacă ai asistat vreodată la o discuție între evrei când studiază, zici că oamenii ăștia sunt nebuni sau că se ceartă din cale afară. Ei pun sub semnul întrebării tot și sunt experți în a găsi argumente, tocmai de aceea cei mai buni avocați din lume sunt evreii. Și odată ce sunt convinși de un lucru nici cerul nici pământul, nici o arătare și nimic nu-i mai întoarce din încredințarea lor, tocmai de aceea Yeshua a avut nevoie doar de 12 evrei ca să meargă în toată lumea. De la evrei am învățat că filozofia e copil mic în comparație cu Iudaismul. De la Iudaism am învățat că dacă nu cuget, dacă nu-mi pun întrebări, dacă nu caut, atunci nu este nici un scop pentru a avea un creier, în a avea rațiune, înțelegere și înțelepciune. Dar dacă gândesc, atunci exist, atunci pot să-mi simt existența pentru că am ajuns să o înțeleg și dacă eu exist atunci cu siguranță Adonai există. Existența mea e legată de Adonai. El nu există pentru că eu exist însă cu desăvârșire eu exist pentru că El există. Eu sunt dovada că Adonai există și că evoluționismul e o poveste de adormit copii pe care nici măcar Darwin nu a putut-o susține până la sfârșitul vieții lui. Nu am nevoie de dovezi științifice măcar că sunt multe, nu am nevoie de dezbateri filozofice, măcar că există mii de argumente să accepți existența lui Adonai, nu am nevoie de atingere sau văz ca să știu că Adonai e lângă mine, știu că e. Știu că Adonai există și că e cu mine când mă uit la mine. E ok să ai întrebări, e ok să te îndoiești de unele lucruri, e ok să nu înțelegi, cheia este să nu rămâi doar la atât ci să cauți ca să găsești și să-ți pui întrebări pentru a avea răspunsuri. Nu știu la ce răspunsuri ajung alții, dar singurul răspuns la orice întrebare pe care am avut-o vreodată este ”din EL, prin EL și pentru EL sunt toate lucrurile”. Restul sunt doar dezvoltarea acestei idei.

Bat Melech בת מלך
Cristina


P.S. Am scris articolul ăsta pentru tine Corina, pentru că știu că te întrebi multe și ai impresia că nimeni nu-ți poate răspunde. Știu că a fost o vreme când tu încercai să mă convingi de existența lui Adonai cu argumentul lui Newton și eu disprețuiam asta cu tot din mine, dar acum L-am găsit pe Cel care m-a lăsat fără nici un argument. Pune-ți întrebări tu fată scumpă, dar încearcă să te asiguri că și vrei să afli răspunsul. Fii binecuvântată și sper să mai apucăm să vorbim înainte să plec.