Salvatorul

”Dumnezeu așteaptă de la credincioși și le poruncește acestora să fie bucuroși.” Ați auzit vreodată cuvintele astea spuse într-o formă sau alta? Și nu sunt cuvinte spuse aiurea pentru că sunt multe versete care susțin această afirmație: Rom. 14:17, Fil. 3:1, Fil. 4:4, 1 Tes. 5:16, 1 Pet. 4:13, etc.

Și dacă ai cumva vreun gând să nu fii bucuros, există tot felul de cărți scrise pentru credincioși cu tot felul de pași de parcurs pentru a ajunge să fii fericit/mulțumitor/bucuros. 
Și dacă nu te-au convins versetele și cărțile, stai liniștit că sunt mulți frați binevoitori, gata să-ți reamintească să zâmbești că doar scrie să fim bucuroși. Și ce fain că în teorie nu există credincioși deprimați, iar dacă practica ne omoară și se găsește vreunul în depresie, pe lângă povara lor, mai trebuie să învețe se se ascundă sau să-și lipească un zâmbet pe față ca să nu fie judecați că nu sunt bucuroși. Și nu mă refer aici la cei care sunt din caracterul lor negativi sau caută răul în orice situație doar pentru că așa și-au construit caracterul și le place să bombănească la fiecare pas. Nu. Vorbesc despre oameni care se află într-o suferință sufletească de proporții (justificată sau nu în ochii mei sau ai altora) care-i face pur și simplu să cedeze. Nu toți avem aceeași capacitate de a rezista loviturilor sufletești. Pentru cineva a fi părăsit poate să însemne sfârșitul lumii când pentru mine, care am antrenament în domeniu, poate să fie ceva egal cu o arsură minoră care da, mă face să spun ”au!” dar nu o resimt ca alții pentru care același lucru e arsură de gradul 3. 
Nu toți simțim același grad de durere fizică în aceleași condiții și e la mintea cocoșului că nu toți simțim la fel la nivel emoțional. Există oameni care au supraviețuit unei căzături din avion cu răni ușoare iar alții pe care i-a omorât o căzătură de la 2m. Nici unul, nici altul nu e regula. Organismul poate reacționa diferit, deci cu atât mai mult sufletul. 

Există tot felul de situații care în teorie le-ai suporta acceptabil, dar în realitate se dovedesc copleșitoare. Uneori nici măcar nu e vorba de un eveniment specific care să producă deznădejdea ci pur și simplu o serie de supărări adunate. Poate un lucru pe care te încăpățânezi să-l crezi până când neîmplinirea respectivă îți rupe inima. În Proverbe 13:12 scrie că ”O nădejde amânată îmbolnăveşte inima”. Poate moartea cuiva drag sau faptul că te-ai uitat prea mult la răul din lume și l-ai resimțit până în măduva oaselor de te-a convins să crezi că întunericul e prea gros. Poate o relație nesănătoasă. Dar oricare ar fi cauza, depresia este o suferință reală, până acolo că unii au nevoie de anumite medicamente doar pentru a face liniște în capul lor. Și știu că omul ignorant poate să se pronunțe repede ba că bolnavul e nebun, iar dacă-i credincios că are nevoie de o exorcizare bună. Nu intru în detalii referitoare la părerea mea și despre unii și despre alții (spoiler: nu e una bună).

În 1 Împărați 19, când Ilie fugea de Izabela, era atât de deprimat încât voia să moară. Nu mai voia nici să mănânce, motiv pentru care un înger a venit la el și îl hrănea. În Psalmul 42 ți se rupe inima de durerea psalmistului. Iona, Iov, David, Ieremia – toți au fost deprimați la un moment dat. 

Și acum se vor trezi câțiva să întrebe ”adică ce vrei să spui?! Că de câte ori trecem prin suferință să ne lăsăm pradă depresiei?” Nicidecum :) Nu mai mult decât aș spune că e ok să ne înbolnăvim, dar dacă se întâmplă să treci prin asta, cauți remediul. 

A fost un caz la știri de ceva vreme cu o femeie din București care a sărit de pe acoperișul unui bloc după mai bine de 30 de ore de uitat în gol. Și-mi amintesc că atunci erau acuzate autoritățile pentru că nu au intervenit și ca o mustrare, au dat un clip cu mai multe operațiuni de salvare a unor oameni care doreau să-și ia viața. În acest colaj era prezentată intervenția în cazul unei femei care sărea de pe o clădire iar salvatorul ei, prins cu o funie, a sărit în gol după ea și a prins-o în aer. Un bărbat amenința că se aruncă de la etaj iar un militar a sărit să-l prindă și s-a luptat cu omul minute bune ca să-l salveze. Salvatorul bărbatului s-a rănit destul de bine dar s-a prins de bărbat cu mâinile și picioarele și nu i-a dat drumul până când a fost în siguranță. Iar cazul care m-a impresionat cel mai mult se petrecea în SUA unde o femeie voia să sară de pe un pod. Au fost chemate echipajele de intervenție iar un polițist care încerca să o facă să se răzgândească a văzut că nu e cale de întoarcere așa că a alergat spre femeie și a prins-o de pe margine, căzând amândoi pe partea sigură. Femeia a fost dusă de ambulanță, iar polițistul era plin de sânge cum a căzut și mai fusese și mușcat de femeia care voia să scape. 

Văzând imaginile respective m-a apucat plânsul, nu pentru situația în sine ci pentru că am înțeles că de multe ori așa face Dumnezeu cu mine. Fără a se gândi la Sine mă salvează din nou și din nou. De multe ori poate habar nu am în ce ape m-am băgat, sau în ce foc stau să pier, figurativ vorbind.

 De multe ori ajungem până în punctul în care nici măcar bunătatea Lui nu ne mai mișcă și Scriptura e doar o colecție de vorbe multe fără putere și suntem așa de dezamăgiți și de noi înșine și de Dumnezeu, încât renunțăm. Chiar dacă nu o facem într-un mod dramatic de genul ”de astăzi nu mai cred!”, dar pur și simplu încetăm să ne uităm la felul în care sunt făcute toate lucrurile.

Și în loc să nu-și mai bată capul cu noi... cu mine, El face planul cum să mă scape și de data asta. Încă de la căderea omului în păcat, gândul Lui Adonai e doar cum să scape omul. La fel cum e natura mea să vreau să sar că nu văd nici o altă cale, tot așa e natura Lui să sară după mine. Și nu-i e ușor. De multe ori se rănește în procesul ăsta de salvare. Infinit mai mult ca mine. Și tot nu se oprește. De câte ori deznădejdea mea mă duce ba pe-un pod, ba pe acoperișul unei clădiri, ba în flăcări, ba în întuneric, ba în dorințe aiurea ... am impresia că sigur de data asta aici mă lasă măcar că nu m-a lăsat niciodată ca să am motive să-L suspectez că de data asta o va face. Și am surpriza de fiecare dată să văd că a venit în foc după mine. Că a sărit în gol după mine. Că tot e plin de semne și cicatrici din cauză că nu renunță la mine. Și tot e lângă mine. Si tot speră că da de data asta chiar pricep ce înseamnă ”nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” 

Acțiunile mele nesăbuite de multe ori mă pun în situații periculoase, dar dragostea Lui e și mai nesăbuită! N-are nici o garanție că nu mai fac o prostie pe viitor și tot continuă să mă salveze. Presupun că de aceea I se spune Salvator...               

Bat Melech בת מלך

 Cristina כריסטינה