Vârful muntelui

Săptămâna trecută, nu puteam să dorm așa că am început să mă uit la un desen animat, lucru pentru care mă bucur deoarece mi-a schimbat un pic perspectiva. În povestioara respectivă, un bătrân vorbea cu un tânăr și îi spunea:
„Drumul tău va deveni cu atât mai lung cu cât te vei deprecia mai mult. Să știi că vârful muntelui nu există pentru a-ți arăta cât ești de mic, ci există pentru a-ți oferi un scop. Nu e destul doar să stai și să privești la măreția muntelui, ci trebuie să-l urci, încet și constant. Orice lucru măreț a devenit măreț în timp, nu peste noapte. Nu-ți va fi ușor să urci. Trebuie să fii pregătit să urci, luînd în calcul că s-ar prea putea să dureze ani buni. Pas cu pas... la fel ca și o broască țestoasă dacă doar așa poți, doar să nu te oprești. S-ar prea putea să nu ajungi în vârf niciodată. S-ar prea putea să-ți epuizezi toate resursele la jumătatea muntelui. Dar chiar și așa, tot vei avea o priveliște mai bună decât ai acum.”
Cred că fiecare om are muntele lui. Eu am unul a cărui vârf e atât de sus încât nici măcar nu reușesc să-l văd darămite să mai sper să ajung pe el. Întotdeauna m-am măsurat pe mine în funcție de imensitatea asta ce-mi stă înainte și care nu e o problemă, ci mai degrabă un țel, unul care se uită la mine și mă provoacă întruna. Îmi place să cred că am început să-mi urc muntele, dar din păcate, în loc să merg încet și constant, mă pornesc cu avânt și obosesc repede, după care mă opresc să mă lupt cu mintea mea care nu încetează să-mi strige ”ce-a fost în capul tău?! Tu nu vezi de ce te-ai apucat?” O țin tot așa până când îmi adun iar destul curaj și iar merg la fel. În mod ridicol am impresia că doar pentru că nu sunt încă în vârf am eșuat. Dar dacă stau bine să mă gândesc, din locul în care sunt acum am o priveliște mult mai bună decât atunci când am pornit. Niciodată n-am să mă opresc să vreau să ajung în vârf pentru că nu suport gândul că e acolo și eu nu am ajuns pe el, dar nici n-am să consider că am eșuat dacă Adonai mă cheamă acasă înainte să ajung pe el.
Tot meditând am ajuns la concluzia că muntele ăsta a fost făcut pentru mine și nu eu pentru el, că nu eu sunt cea care se zbate să-l urce ci mai degrabă el mă urmărește ca să-l ating, oricât de ciudat ar suna asta.
Eu știu cine mi-a scos muntele în cale și știu cine mi-a inspirat inima să-l urce. Știu cine i-a făcut cărările colțuroase și mâinile mele în stare să se prindă de ele. Nu vreau credință să-mi mut muntele din loc, ci doar puterea să îl urc și înțelepciunea să nu renunț.
Mulțumesc Adonai pentru muntele ăsta.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה