Fără sens...

Am auzit atâtea ”adevăruri„ declarându-se că sunt

adevăr încât am ajuns la concluzia că e o conspirație a minciunii, ca să ascundă Adevărul adevărat printre minciuni ce se vor a fi adevăruri. Și așa... lipsită de sens... fără a fi în stare să găsesc cuvinte care să mă definească, am crezut cuvintele care Te defineau pe Tine... Dragoste, Adevăr, Viață, Veșnic, Tată... concepte total străine pentru mine. Am cunoscut imitații, distorsionări, replici ieftine, dar când Te-am întâlnit pe Tine... sau când m-ai întâlnit Tu (nici acum nu știu care din noi l-a găsit pe celălalt primul) a fost ca și cum toată viața aș fi privit la poze cu picturile lui Picasso, dorindu-mi să văd măcar odată un original și am sfârșit prin a-l cunoaște pe pictor. . . Ai spus că Ești Adevărul cu atâta siguranță încât nu mi-ai dat nici o șansă să cred că ai putea să minți și am recunoscut că erai Tu după urmele pe care ți le-am lăsat în mâini și-n tălpi și-n coastă... erau în forma păcatelor mele, cum aș fi putut să nu le recunosc?

Am început să merg după Tine de parcă aș ști unde merg, măcar că nu am văzut destinația niciodată, strângând cuvintele Tale în inima asta ce abia se putea ține pe sine întreagă. Am crezut că dacă merg după Tine care ești definit de cuvinte precum: Bun, Îndurător, Pace, Putere, Milă, etc, atunci poate că ai să mă definești Tu. Prin cuvintele Tale. Tu, fiind Cuvântul întrupat, sigur poți să-mi spui cum sunt, fără să exagerezi. Iar dacă ai să mă pui în cuvintele Tale, atunci am să încep să am sens și dacă am să cred în Adevărul Tău, poate minciunile din mine și din afara mea vor fi mai evidente că sunt minciuni... dar încă nu am sens Adonai și încă mai cred minciuni ca fiind adevăruri. Încă mai întind înspre Tine mâini pe care le întind cu aceeași disperare spre lucruri pe care le disprețuiești. Încă Îți spun că Te vreau cu aceleași buze care rostesc ce vor chiar dacă Te rănesc. Încă merg după Tine cu aceeași pasiune cu care urmez căi dorite de mine... și atunci mai crezi că Tu ești dragul inimii mele? Mai crezi că aș prefera să nu mai ating nimic niciodată, dacă doar așa aș putea să Te ating pe Tine? Mai crezi că deși plâng pentru lucruri de nimic cu aceeași ochi care varsă lacrimi după Tine, nu mi-e tot una? Am vreun sens când mă privești pe urmele Tale, sau sunt doar un altul care aș putea să Te vând oricând? Încă mai vreau să mă vadă oamenii mai mult decât vreau să vezi Tu? Încă mă mai tem de oameni mai mult decât mă tem să Te întristez pe Tine? Care e sfârșitul anilor mei? Am să găsesc sens în timpul care mi-a mai rămas?

Mi-aș răspunde eu... dar inima mea... nu mai cred în ea de mult. Mă înșeală întruna și atunci cum să-mi spună adevărul despre ce se ascunde în ea? N-aș vrea să vadă ochii Tăi sfinți mizeria mea, dar mă tem mai mult să fiu despărțită de Tine pentru că m-am ascuns. Așa că stau, ca și Adam în Gan haEden, goală și murdărită de vină, dar nu mă ascund după copaci, nici după rugăciuni spirituale, nici după vorbe înalte, nici după cântece sublime... stau așa cum mă vezi Adonai. Stau să mă pui Tu în cuvinte pentru că știu că nu sunt nici ce cred eu și nici ce cred alții, sunt doar ce spui Tu că sunt.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה