Eu și cenușa mea

„Dă următoarea poruncă lui Aharon şi fiilor săi şi zi: „Iată legea pentru olah (arderea de tot). Arderea de tot să rămână pe vatra altarului toată noaptea până dimineaţa, şi în felul acesta focul să ardă pe altar. Preotul să se îmbrace cu tunica de in, să-şi acopere goliciunea cu izmenele, să ia cenuşa făcută de focul, care va mistui arderea de tot de pe altar, şi s-o verse lângă altar. Apoi să se dezbrace de veşmintele lui şi să se îmbrace cu altele, ca să scoată cenuşa afară din tabără, într-un loc curat. Focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc: în fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea de tot pe ele, şi să ardă deasupra grăsimea jertfelor de mulţumire. Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc. - Vayikra/ Levitic 6:9-13

Olah (înălțare), era darul adus care trebuia ars înaintea lui Adonai în totalitate, o noapte întreagă, până dimineața. Erau multe jertfe pe care cineva putea să le aducă, însă olah era o jertfă specială pentru că aceasta era singura jertfă din care preotul nu beneficia deloc. Jertfa era arsă până în punctul în care tot era mistuit de foc și transformat în fum, fum care se înălța la ceruri, iar ceea ce nu se putea înălța devenea cenușă. Această cenușă era adunată de preot, doar după ce acesta îmbrăca hainele de in sfințite, apoi lua cenușa de pe altar și o turna lângă altar, apoi îmbrăca alte haine și ieșea din tabără ca să ducă cenușa într-un loc curat.

Când eu aduc o jertfă lui Adonai, s-ar putea să nu aibă la bază doar intenții sfinte, ci să mai fie impurități care o însoțesc, adică anumite așteptări sub forma ”Adonai eu îți dau asta, dar ce primesc în schimb?”, însă El nu disprețuiește darul meu, chiar dacă nu poate primi impuritățile mele și atunci îl lasă să ardă toată noaptea, să nu-mi vadă nimeni fumul în afară de El și când tot ce era curat din darul meu s-a făcut fum și s-a înălțat la El, atunci Yeshua se îmbracă în haine de in sfințite ca să vină să-mi culeagă cenușa de pe altar; adică tot ce îmi era îngreunat de fire și nu a reușit să se înalțe până la Adonai. Și măcar că ce rămâne nu e vrednic să fie prețuit, știe cât m-a costat să ard și se îmbracă în onoare ca să-mi culeagă cenușa. Se apropie de resturile mele ca și cum ar fi ceva prețios, pentru că mă prețuiește pe mine și în loc să-mi arunce cenușa la gunoi, Își ia timp să-Și schimbe hainele și să o scoată din tabără ca să o ducă într-un loc curat și nu la gunoi. El prețuiește jertfele mele... prețuiește până și cenușa care rămâne din ceea ce îi dau.
De ce trebuia strânsă cenușa de pe altar? Pentru că nimeni nu poate să aprindă focul pe cenușă. Cenușa stinge focul și nu mai poate să ardă o altă jertfă.
Singurul lucru care mă poate împiedica să ard data viitoare, e cenușa jertfei trecute. De aceea, dacă am ars odată ceva prețios pentru Adonai, nu trebuie să stau să casc ochii la cenușa care a rămas și să meditez la gândul: ”vai cât am sacrificat pentru El”, ci trebuie să Îl las să îndepărteze cenușa jertfelor trecute, ca să pot să jertfesc din nou ca și cum e prima dată când o fac, fiind perfect conștientă că Cel căruia îi aduc jertfa, mă iubește așa de mult încât și cenușa mea o adună și o prețuiește.

Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה