Yom HaShoah

Astăzi este Yom HaShoah, ziua comemorării holocaustului. Nu îmi place să scriu despre asta, la fel cum nu cred că face plăcere nimănui care are măcar o fărâmă de respect pentru viață în sine, ca să nu mai vorbim de viața poporului lui Adonai.
 Nu îmi place să îmi amintesc... mă înfior de fiecare dată când îmi vin în minte sutele de fețe pe care m-am obligat să le întipăresc în mine pentru că nu mai era nimeni să-și amintească existența lor curmată prea repede de naziști și de antisemiți. Nu îmi place să-mi amintesc, dar n-am nici un drept să uit...
Ca să vorbesc despre subiectul acesta este la fel cum aș vorbi despre o rană deschisă în sufletul meu, dar nu una pe care vreau să mi-o vindece nimeni pentru că însăși durerea respectivă îmi ține trează conștiința față de poporul lui Elohim.
Acum 23 de ani, Adonai a sădit în mine poporul Lui cu rădăcini pe care nu poate să le mai scoată nimeni niciodată, tocmai prin imagini cu exterminările de la Auschwitz. Aveam 7 ani și mă uitam la Tele-Enciclopedia și imaginile respective nu m-au traumatizat: m-au trezit și nu mi-au mai dat voie niciodată să îmi feresc privirea oricât de mult am auzit de-a lungul timpului: ”da cum poți să te uiți la așa ceva?!”, de parcă aș fi fost o sadică și îmi făcea plăcere. Nu mi-a făcut plăcere. Din contră, dar ce drept aveam eu să nu suport să le văd când alții nu au suportat să le trăiască dar totuși le-au trăit?
Am început să caut obsedată de-a dreptul, să găsesc dacă va fi cu putință măcar un supraviețuitor al holocaustului... voiam să-mi cer iertare cumva, oricât de nedrept ar fi sunat și aveam senzația că doar când voi întâlni unul voi găsi un pic de alinare. În căutarea mea mi-am cărat ba familia, ba prietenii prin locuri macabre pentru unii și cu ocazia asta le mulțumesc că nu s-au oprit să mă sprijinească oricât le era de greu să înțeleagă.
Am mers în multe locuri unde credeam că am șanse să găsesc supraviețuitori, dar n-am găsit nici unul și tot sufeream pe tema asta și îi spuneam lui Adonai că deja nu mai am nici o șansă să găsesc vreunul în viața și nu știu ce să fac cu toată durerea pe care am adunat-o cu grijă atâția ani ca să îi înțeleg rostul, dar Îl simțeam că mă tot îndeamnă să aștept. Și am așteptat până în 2007 când am fost la Satu-Mare ca să vizitez cimitirul evreiesc de acolo și le mulțumesc Pastorului Rareș Călugăr și echipei care m-a însoțit deși nu prea vedeau rostul la a ne uita la niște morminte, dar am simțit cu toată inima mea că trebuie să merg și am mers.
Când am ajuns acolo am văzut că de fapt erau două cimitire nu unul și erau așa de imense încât aveam senzația că mă pierd printre atâtea pietre de mormânt. Erau câteva care erau îngrijite, dar cele mai multe erau uitate de timp și m-am apucat aproape bezmetic să pun pietre pe toate mormintele, simbol al aducerii aminte pentru evrei, însă mi-am dat seama că ar dura zile bune să termin și m-am oprit. La un momentdat am văzut printre pietre un grup destul de mare, toți adunați în jurul unui mormânt și n-am îndrăznit să mă apropiu ca să nu le stric momentul, dar am tot stat și m-am uitat la ei până când a venit un om (am aflat mai apoi că era Rabinul) și a întrebat pe cineva dintre noi dacă suntem evrei. Răspunsul a fost ”nu” și omul a stat și ne-a analizat o vreme, după care a întrebat foarte curios ”păi și atunci de ce sunteți aici?” La care răspunsul a fost ”am venit cu ea!” - adică eu. Rabinul s-a uitat la mine fără să mă întrebe nimic după care îi spune Pastorului ”noi mergem și în celălalt cimitir, dar dacă vreți pe urmă, veniți cu noi la Sinagogă.” A zâmbit și s-a întors la grupul pe care-l însoțea. Eu n-am așteptat să ne zică de două ori și am fost tot după ei fără să spun nici un cuvât măcar. Am mers în cel de-al doilea cimitir și abia atunci am văzut că în mijlocul grupului era o bătrânică de vreo 1,50 m și tot grupul stătea în jurul ei de parcă o păzeau. Bătrânica a mers la Nicoleta, soția Pastorului meu și a întrebat-o de ce suntem acolo și Nicoleta i-a răspuns tot arătând spre mine. Femeia s-a oprit, s-a uitat la mine și eu în pământ, dar n-a zis nimic.
După ce am umblat în lungul și latul celor două cimitire, am mers la Sinagogă.
 Rabinul ne tot povestea istoria locului și ne tot arăta unde s-au făcut modificări și eu am ieșit un pic afară să respir că pentru un motiv necunoscut mie, îmi venea să plâng. Afară, în partea stângă cum intri, era o placă din marmură neagră pe care era scrise multe nume ale evreilor din Satu-Mare ce au murit în timpul holocaustului și m-am apropiat să le citesc când am simțit pe brațul meu o mână iar când m-am uitat mai bine, avea pe braț un număr însemnat cu o cerneală de un albastru verzui. Bătrânica din grupul de mai devreme era o supraviețuitoare a holocaustului și venise împreună cu toți copiii și nepoții ei din Israel, pentru prima dată de când coșmarul ei se terminase. M-a întrebat în ebraică de ce iubesc poporul lui Adonai dar n-am putut să îi răspund. M-am apucat de plâns și mi-am tot cerut iertare vreun minut. Ea m-a întrebat de ce îmi cer iertare și i-am răspuns că pentru tot ce i-au făcut românii. Femeia a început și ea să plângă și a spus ”am știut eu că nu mă lasă HaShem să mor până când nu îmi spune cineva măcar odată că le pară rău!” M-a îmbrățișat femeia în timp ce toată familia ei stătea nedumerită de ce plângem. A mai stat o vreme până când mi-a arătat pe piatră numele scris a fiecărui membru din familia ei care a fost ucis, ea râmânând singura în viață dintre 6 frați. Atingea cu degetele tremurânde fiecare nume și îmi spunea ”ăsta a fost verișorul meu... era un copil așa vesel”, mai atingea un nume și spunea ”asta a fost sora mea... și-a dorit așa de mult să se căsătorească.” Eu nu mai ziceam nimic. Nu mai era oricum nimic de zis. Când a plecat i-am spus doar că nu voi uita niciodată și ea mi-a zâmbit și a spus ”acum pot să mor liniștită!„
Am ținut în mine de atunci lucrurile astea precum o comoară pe care n-am să o dau nimănui, dar astăzi mi-am amintit de bătrânica mea, la fel cum îmi amintesc de fiecare Yom HaShoah și îi mulțumesc lui Adonai că am putut să întâlnesc un om care s-a întors din iad și încă zâmbea.
N-am să uit, oricâte zile mi-ar da Adonai să trăiesc pe pământ. N-am nici un drept să uit...
Anul acesta e un an de aducere aminte pentru mine și în luna august am să merg la Auschwitz, loc pe care mi-am dorit mult să-l vizitez și am să încerc să cuprind în mine cât de mult pot din toată suferința ce a fost indusă poporului lui Adonai și implicit Lui. Mă duc să-mi amintesc de durerea Lui pentru ei și să nu uit niciodată că Dumnezeul meu e Dumnezeul lui Israel!
Poate că pentru mulți e plictisitor și fără sens articolul ăsta, dar astăzi e o zi de aducere aminte pentru evrei și ne-evreica asta (adică eu) a vrut azi să-și amintească împreună cu ei că nu trebuie să uite niciodată.


Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה