Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. (Evrei 11:1)
Până acum am ajuns să înțeleg că sunt 4 nivele de a crede.
- A crede că Dumnezeu există și că este Creatorul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute.
În Evrei 11:3, ni se spune că ”Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”
Cred că acesta e cel mai simplu fel de a crede. A crede că Dumnezeu există nu constituie o problemă, pentru cel puțin 80% din populația Terrei, procentaj care afirmă că sigur există o putere mai mare decât noi în Univers. Până și oameni de știință au ales să creadă că există în lumea noastră sisteme mult prea complexe pentru a fi evoluat sau apărut din senin. Deci a crede în felul acesta nu necesită prea mult efort.
- A crede că Dumnezeu este implicat în evenimente majore, cum ar fi fenomene și dezastre naturale, războaie, etc.
Până și Gigi Becali, poate să-ți spună că el crede că Dumnezeu este în spatele lucrurilor majore care se întâmplă în lume. Am văzut interviuri luate sinistraților, care spunea că ”i-a bătut Dumnezeu”, deci și aceștia având crezul că Dumnezeu e în spatele lucrurilor care scapă de sub controlul omului. Adolf Hitler credea în Dumnezeu și că acționează potrivit cu voia Lui ”apărându-se împotriva evreilor”, după cum și scria dealtfel în cartea sa, Mein Kampf, iar pe catarama soldaților naziști se găsea inscripția ”Got mitt uns” (Dumnezeu cu noi). Deci nici nivelul acesta de credință nu necesită prea multe din partea celui care crede în acest fel.
- A crede că Dumnezeu cunoaște până și gândurile mele înainte de a le gândi.
Acesta e un lucru mai greu de înghițit de marea majoritate și mulți nu pot să creadă că Dumnezeu ar fi vreodată interesat de gândurile omului și că oricum dacă un gând rămâne doar atât și nu ajunge să se materializeze, atunci gândul nu are importanță și nici gravitate, deci nu necesită atenția lui Dumnezeu.
Cu toate că nu se considera ateu, Albert Einstein spunea că nu poate să creadă într-un Dumnezeu curios de gândurile și destinul omului. Dar dacă acest lucru ar fi valabil, eu aș putea să fac bine, dar în inima mea să mă gândesc doar la profitul de pe urma binelui respectiv, sau să fiu prietena cuiva dar în inima mea să urăsc persoana respectivă și să-i vreau răul, iar Adonai n-ar avea cum să știe ce gândesc de fapt și nici nu m-ar putea pedepsi sau răsplăti cu dreptate. Dar El nu se ia după aparențe, nici după cât de bun sau rău pare un om și nici nu înțelege greșit pe nimeni.
- A crede că Adonai este implicat în viața mea în cel mai intim mod posibil.
Asta înseamnă că sunt conștientă că El -- Dumnezeul cerurilor și al pământului; El -- Împăratul Împăraților e mereu lângă mine și în control total a tot ce se întâmplă în viața mea. Că nu e undeva sus în ceruri, la sute de mii de kilometri distanță, ci e lângă mine chiar aici și chiar acum. Dacă Adonai e undeva departe și aude vești despre mine de la alții și mă ajută doar când îmi vine rândul pe lista Lui imensă, atunci Adonai nu mi-e de nici un folos. La fel cum ar fi dacă mi s-ar pune un pistol la tâmplă și ar veni cineva și mi-ar spune ”n-ai frică, am eu o pușcă acasă, mai tare decât pistolul ăsta, fii fără grijă!” Probabil că l-aș lua pe respectivul la palme, deoarece pușca lui de acasă nu mi-ar folosi la nimic în situația dată. La fel și HaShem, dacă nu este lângă mine aici și acum și tot timpul, nu-mi folosește la nimic faptul că e Atotputernic.
Ca să am acest fel de credință trebuie să înțeleg că El e mereu implicat în viața mea, că în mod constant mă călăuzește, că în mod constant are grijă de mine și mă protejează. A crede în felul acesta necesită un oarecare efort din partea celui ce crede, deoarece asta presupune ca omul să-și antreneze mereu gândirea pentru a-L vedea pe Adonai.
Totuși mai mult decât a crede în Adonai, trebuie să și am încredere în El, pentru că a crede că Adonai este în spatele tuturor lucrurilor nu este destul. Există oameni care cred că Adonai face orice numai să le bage lor bețe în roate. Îl recunosc în spatele evenimentelor din viața lor, dar nu pot să vadă că le vrea binele.
A avea puterea de a înțelege că Adonai te iubește destul de mult încât mereu să aibă binele tău în minte chiar și atunci când totul pare rău, aceasta nu mai e credință, nici pozitivism, ci încredere.
De exemplu, dacă un om ar avea o mașină superbă la care ar ține mult și mașina i-ar fi furată iar ca să-l consoleze ar veni un prieten și i-ar spune ”partea bună e ca nu mai trebuie să-ți dai banii pe benzină” și ar încuraja omul să vadă partea ”bună” a lucrurilor, asta nu înseamnă nimic. Mie îmi plac oamenii care trăiesc după lozinca ”dacă viața îți dă lamâi, fă limonadă” și chiar cred că a fi pozitiv te ajută, dar asta nu înseamnă că trebuie să confundăm pozitivismul cu încrederea în Adonai. Încrederea este să știu că un lucru este rău și da, doare, dar să înțeleg că Adonai mă iubește destul de mult încât orice face, face spre binele meu, iar eu nu înțeleg totul, dar El poate să vadă toate lucrurile, iar dacă îmi dă sau îmi ia ceva, înseamnă că e pentru că a considerat lucrul respectiv că e bun pentru mine.
Multă vreme eu m-am simțit nedreptățită de Adonai, pentru că ori îmi dădea anumite lucruri, ori mi le oprea pe altele, până când am înțeles că dacă eu aș știi mai bine decât El ce e mai bine, atunci eu aș fi Dumnezeu, dar nu sunt. A trebuit să accept că El poate să creeze oasele unui om din țărâna pământului și să-i sufle în nări suflare de viață, pe când eu de-abia pot să nu mă înec când respir, după ce obosesc prea tare. A trebuit să accept că El a făcut soarele să lumineze o întreagă planetă ziua și luna noaptea, iar eu nu sunt în stare nici măcar să țin o lumânare în mână fără să mă ardă ceara. A trebuit să recunosc că El poate să facă o cale pentru mine mai bună decât aș fi putut eu să-mi imaginez vreodată, pe când eu de-abia găsesc drumul pe care vrea să merg. A trebuit să recunosc că El chiar câștigă dacă se întrece cu mine la cine cunoaște mai bine ce trebuie să se întâmple.
Eu și El înțelegem lucrurile la nivele așa de diferite încât mă mir că poate să comunice cu mine. E ca și cum un tată care vorbește 10 limbi străine și are doctoratul în cel puțin 4 domenii, ar încerca să stea de vorbă cu fiul de 3 ani. Tatăl trebuie să se smerească și să-și reducă limbajul și felul de a fi, ca să poată interacționa cu fiul. Ceea ce cunoaște fiul nici măcar nu intră în aceeași propoziție cu ceea ce cunoaște tatăl și cel mai absurd lucru ar fi ca fiul să aibă impresia că știe mai multe decât tatăl. La fel de ridicolă sunt eu când încerc să-i explic lui Adonai că am o nevoie și El numa nu mă pricepe. Poate că nevoia mea e ca și un copil de 3 ani care vrea înghețată, sau poate chiar e o dorință reală, dar acum știu că dacă ar fi o nevoie, Adonai n-ar sta pe gânduri să mi-o împlinească. În Psalmul 23 este scris că ”nu voi duce lipsă de nimic”, asta înseamnă că niciodată nu va lăsa să fie vreo lipsă în vreun domeniu din viața mea, dacă lucrul respectiv chiar e o nevoie. Până și dorințele aiurea mi le împlinește, darămite nevoile.
Eu am impresia că dacă El se smerește atât de mult încât să vorbească ”pe limba mea”, asta înseamnă că suntem la același nivel de ignoranță și cred că e la fel de limitat ca mine, că doar dacă mie îmi scapă lucrurile sub control, sigur i-au scăpat și Lui. Dar El e destul de măreț și complex încât planurile Lui cu privire la viața mea să nu fie date peste cap de nimic și ia în considerare orice rău mi s-ar putea întâmpla și orice greșeală aș putea eu face, ia în considerare fiecare consecință și orice dezastru și tragedie și tot e în stare să le întoarcă spre binele meu și să-Și împlinească planurile cu mine. Iar eu nu sunt vreun caz special, pentru că face același lucru cu peste 6 miliarde de oameni în același timp.
Eu înțeleg limitat, El cunoaște toate lucrurile și singurul lucru pe care-l avem în comun în povestea asta e că amândoi ne gândim doar la mine, diferența e că eu văd un pas în fața mea și vreau să iau decizii în funcție de limitarea mea, pe când El vede până la capăt drumul meu și gândește mereu pentru binele meu până la capăt, nu doar pentru acum.
Cum să nu mă încred în dragostea Lui care nu m-a înșelat niciodată, când știu că sunt purtată în El prin Yeshua, mai bine decât un copil în pântecele mamei lui?
Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה
No comments:
Post a Comment